Oul cosmic - Expoziția artistului vizual Viego Drobotă

Un discurs plastic despre geneză, indeterminare și mirajul formei.

Viego Drobotă - Disertație în arte vizuale, coordonator: Prof. Univ. Dr. Dragoș Pătrașcu, Teatrul „Luceafărul” Iași, 1 iulie 2025

Demersul artistic al lui Viego Drobotă, reunit sub titlul Oul Cosmic, nu se încadrează în formatul clasic al unei banale expoziții. E mai degrabă un discurs vizual și filosofic amplu, bine închegat, construit cu o finețe conceptuală care se întâlnește rar. Proiectul nu își propune să afirme cu voce tare, ci să sugereze; nu oferă concluzii, ci deschide spații de gândire, acolo unde forma, gestul și materia devin instrumente ale reflecției plastice. Acum, când imaginea e adesea redusă la efect și spectacol, iar arta se fragmentează în povești rapide și ușor digerabile, Oul Cosmic ne invită la o întoarcere spre începuturi – nu ca o fugă în trecut, ci ca o regăsire lucidă a originarului: acel punct unde vizibilul și invizibilul, știința și mitul, forma și sensul se întâlnesc tăcut într-un gest creator.

Proiectul se construiește în jurul a trei registre distincte, care nu apar doar ca etape puse una lângă alta, ci mai degrabă ca trepte într-un parcurs de inițiere vizuală. Mai întâi, grafica – văzută ca o formă de inscripție simbolică și ca un exercițiu de clarificare și disciplinare a privirii. Apoi, animația grafică – o reinterpretare a corpului prin lentila imaginilor științifice, unde materia prinde viață în altă cheie. Iar în cele din urmă, happening-ul – un gest concentrat, cu o gravitate aproape ritualică, prin care artistul explorează tensiunile dintre control și libertate, dintre structură și deschidere, dintre coajă și germene.

Grafica lui Drobotă, lucrată în tonuri monocrome, mizează pe reținere și pe un tip de expresivitate austeră. Liniile nu descriu obiecte în mod direct, ci deschid spații de tăcere și introspecție. E vizibilă o tensiune bine dozată între gestul controlat și imprevizibilul poetic: linia pare, în același timp, fermă și ezitantă, hotărâtă și fragilă. Oul, motiv central în lucrări, nu este reprezentat explicit, ci apare ca o formă latentă, greu de prins în contururi – o prezență care pare să se afle undeva între apariție și absență, între semn și sens. Din punct de vedere stilistic, lucrările se apropie de o grafică meditativă, în care simbolul nu este demonstrat, ci lăsat să se dezvăluie treptat, din tensiunile și pauzele materialului vizual. Se simte aici o legătură subtilă cu desenul fenomenologic – acolo unde fiecare linie devine o formă de gândire, o întrebare deschisă, fără un răspuns clar.

Animația grafică, construită pornind de la un RMN propriu al artistului, aduce în proiect o dimensiune profund reflexivă asupra corpului. Corpul – de obicei privit prin prisma științei medicale – este reimaginat aici într-o cheie poetică, ca un spațiu interior, aproape oniric, care invită la contemplare. Imaginile se desfășoară lent, topite în degradeuri fluide, aproape lichide, și nu mai trimit la structuri anatomice precise, ci la o geografie interioară, greu de cartografiat. Prin acest demers, artistul reușește să treacă discret granița dintre știință și artă: imaginea medicală, de regulă asociată cu precizia rece a diagnosticului, este reanimată și adusă într-un registru al sensibilului. Din punct de vedere vizual, animația propune o estetică a transparenței și a dezvăluirii graduale, unde ceea ce se vede pare mereu pe punctul de a se retrage din câmpul percepției.

Happening-ul încheie parcursul artistic cu un aer de gravitate reținută, aproape ritualică. Gestul de a sparge oul – aparent simplu, chiar banal – capătă aici o încărcătură simbolică puternică: o evocare a începutului, a acelui moment fragil în care ceva se deschide pentru a putea deveni. Nu e vorba de un spectacol în sensul clasic, ci de un gest controlat, lent și atent, în care materia este lăsată să-și spună povestea, nu forțată să o rostească. În acest punct, oul nu mai e doar simbol, ci devine el însuși un spațiu viu al transformării – prins între protecție și eliberare, între închidere și naștere. Happening-ul aduce o altfel de relație cu timpul: una nemăsurată, trăită profund, în ritmul propriu al unui gest care nu explică, ci devine. Acest gest se bazează pe o estetică a tăcerii pline, în care expresia fizică e redusă la esențial, dar tocmai de aceea capătă o forță simbolică aparte.

În toate aceste forme de expresie, oul capătă mai multe sensuri: este simbol al nașterii, dar și al limitei; imagine a întregului, dar și a închiderii într-o formă; un semn al unei ordini originare, dar și un spațiu deschis incertitudinii. Drobotă nu caută să dea o interpretare fixă oului, ci îl lasă să funcționeze ca un simbol deschis – un punct de întâlnire între biologie, mit, metafizică și memorie personală. În felul acesta, Oul Cosmic devine, în plan secund, și o reflecție asupra tensiunii dintre ce ne condiționează și dorința de libertate: dacă, așa cum spune artistul, nașterea nu este o alegere, dacă suntem făcuți dintr-un material asupra căruia nu avem control, atunci nu cumva tocmai actul de a crea e spațiul în care putem revendica, măcar parțial, o formă de libertate?

Lucrările lui Drobotă pot fi privite ca etape dintr-o reflecție asupra modului în care forma prinde contur, cum iese dintr-o stare latentă și începe să se manifeste. Artistul se mișcă între control și întâmplare, între tehnici clasice – gravură, ac rece, mezzotintă – și mijloace digitale, tocmai pentru a arăta că libertatea și constrângerea nu se exclud, ci coexistența lor dă naștere creației. În această cheie, oul nu e doar un simbol al începutului, ci și un mod de a gândi: un spațiu în care potențialul și limita se definesc reciproc. Atât în artă, cât și în viață, uneori e nevoie doar de o mică fisură ca să apară ceva nou – iar Drobotă surprinde exact această idee într-o serie de imagini care vorbesc despre naștere, transformare și fragilitate.

În Cosmogonia Oului | monoprint, 25 × 35 cm,  pigmentul se adună în straturi diafane, ca un nor de pulbere aflat între condensare și dispersie. Nu există linie de contur; numai margini sugerate, născute din trecerea lentă a cromaticii reci la tonuri calde. Imaginea indică un timp în care nimic nu este încă fixat. Siluetele plutesc într-un câmp neutru, suspendate între simpla prezență materială și prima intenție de a se forma. La nivel tehnic, artistul exploatează densitatea neregulată a monoprint-ului pentru a multiplica senzația de auto-organizare: culoarea se coagulează în noduri accidentale, subliniind ideea că hazardul este prima lege a materiei.

Oul Cosmic | monoprint, 25 × 35 cm, ne surprinde cu tonurile care se intensifică: roșul saturat și violetul profund intră într-un dialog care sugerează că substanța deja începe să se îngreuneze. Liniile albe, subțiri, marchează fracturi interne, ca și cum presiunea dinăuntru ar fi căutat deja căi de ieșire. Lucrarea prefigurează clipa în care potențialul devine istorie: materia nu mai plutește, își caută un loc. Conținutul coloristic pare dus la limită, tocmai pentru a ilustra antiteza dintre ordine și dezmembrare, dintre chemarea către fixare și dreptul la imprevizibil.

Ou în ou în ou | mezzotintă, 20 × 30 cm, apare ca un oval dens, lucrat în nuanțe de negru sfărâmat, și stă pe hârtie ca o greutate care își apasă propria imagine în adânc. Tehnica mezzotintei, cu tranziții fără zgomot între umbră și lumini fine, oferă aici o meditație asupra eului interior. Formă în formă, strat în strat, lucrarea pare să demonstreze că orice început ascunde un altul, iar originea nu poate fi epuizată într-o singură revelație. Privitorul rămâne prins într-un joc al oglinzilor concentrice: apariție, retragere, iar apariție.

Pătrunderea | linogravură, 50 × 70 cm,  grafica alb-negru, introduce gestul uman, redus la esențial: palma, degetele, actul de a apăsa. Spațiul negativ devine la fel de important ca suprafața tipărită; el reține tensiunea dintre atingere și rezistența coajei oului. Fisura prin care se scurge substanța nu este spectaculoasă, dar este decisivă: un fir alb care rupe compactitatea câmpului negru. Lucrarea transformă întrebarea lui Klaas – „câtă libertate reală avem?” – într-o imagine clară: pasul care desparte interiorul de exterior se rezumă uneori la o simplă presiune a mâinii.

Nașterea prematură | ac rece, 70 × 100 cm, ni se relevă ca o tulpină fină, aproape vegetală, urcă de pe o bază circulară. Din corpul vertical se detașează un al doilea volum, încă legat de axa principală. Linia gravată este plină de vibrații, ca și cum fibra hârtiei și-ar întinde sinele către formă. Imaginea suspendă privitorul în momentul critic al desprinderii: nașterea nu este un triumf, ci un echilibru fragil între dorința de autonomie și nostalgia locului care a susținut-o.

Experimente cu offset-ul și coji de ouă | mixed media, devoalează materia brută ce intră direct în compoziție: coji sparte, lipite în rețea, se sprijină pe câmpuri de culoare saturată. Offset-ul tipografic adaugă o piele mecanică peste fragmentele organice. Rezultatul este un discurs despre stratificare: industrial și natural, intenție și accident. Artistul arată că ordinea vizuală nu se impune doar prin control, ci și prin acceptarea surprizei pe care o aduce materialul însuși.

Oul Cosmic 4/10 | desen digital, pe fundalul negru, sugerează o membrană translucidă plutește ca un balon ținut la limită. Lumina internă dă impresia că ceva palpita înăuntru, dar presiunea pare încă insuficientă pentru a rupe suprafața. În limbajul seriei, această lucrare stă între promisiune și act, între intenție și fapt. Rezerva digitală a culorilor, limitate la alb și umbre, obligă privirea să se concentreze pe fenomenul luminii care încearcă să se nască.

Oul Cosmic 10/10 | desen digital, dezvăluie cum membrana cedează, iar două mâini – desenate ca siluete de fum – desfac învelișul. Din interior se vede o masă luminoasă, încă fără formă clară. Gestul este calm, deloc dramatic, dar ireversibil. El traduce, la scară simbolică, trecerea de la idee la existență. Libertatea de a alege și determinarea fizică a coajei se întâlnesc într-un punct de non-conflict: ruptură și continuitate devin același pas necesar.

Iar piesa finală, Călătoria către casă (Odiseea Oului) | cărbune & grafit, 100 × 100 cm, aduce în prim plan un final deschis, profund meditativ, în care imaginea nu închide un parcurs narativ, ci îl reconfigurează într-o formă arhetipală a întoarcerii. Corabia, element central, pare să plutească nu pe o apă concretă, ci pe un fundal difuz, pulsat de umbre, fum, amintiri – un spațiu dens, făcut mai degrabă din trecere decât din substanță. Cărbunele, cu textura sa fragilă și aproape volatilă, se împletește cu grafitul așezat în zone de tensiune luminoasă, creând o atmosferă tulbure, deopotrivă concretă și evanescentă. Mâinile, multiplu suprapuse, nu sunt reprezentate ca forțe individuale, ci ca o memorie a gestului colectiv – palme care sprijină, împing, adună, direcționează. Ele nu cer atenție, ci acționează în mod anonim, ca niște ecouri ale unei intenții răspândite în timp. În această multiplicitate fără chip, se poate citi ideea unei genealogi a mișcării: că ceea ce duce o formă mai departe nu este voința singulară, ci o încrucișare de impulsuri, afecte și accident. În această lectură, imaginea nu mai arată o corabie în mers, ci o formă purtată de o sumă de cauze ce nu pot fi localizate, dar care lucrează împreună. Grafismul este riguros, dar reținut. Nu există contururi stricte; formele se nasc din suprapuneri de intensitate, din zone unde stratul de cărbune lasă să se întrevadă urme de alb, de gol, de tăcere. Această estetică a tensiunii și a retragerii privilegiază exact ceea ce nu se arată complet, ceea ce rămâne în umbră, ceea ce scapă înțelegerii directe. Corabia, deși recognoscibilă, refuză să devină un simbol închis: ea este, în același timp, vehicul, corp, ou inversat, matcă a sensului.

Filosofic, lucrarea funcționează ca o reflecție vizuală asupra raportului dintre intenție și devenire. Direcția nu este dată de o voință singulară, ci de o compoziție de forțe care se aliază pentru o vreme. Așa cum în mecanica cuantică traseul unei particule nu poate fi fixat până nu este observat, tot astfel drumul acestei corăbii nu este predeterminat – ci se construiește pe măsură ce mâinile acționează.

Această imagine finală reunește toate temele din seria Oul Cosmic: nașterea fără alegere, mișcarea fără garanție, libertatea ascunsă în limite. Artistul nu afirmă nimic explicit; însă în alegerea materialelor fragile, în juxtapunerea tăcerii cu gestul, în această corabie care nu înaintează pe un plan fizic, ci pe unul simbolic, se regăsește o concepție profundă despre existență: că a merge „către casă” nu înseamnă a atinge un punct, ci a recunoaște, în mers, că suntem purtați de mai multe voci decât ale noastre. Iar în această purtare, în această alianță de factori necontrolabili, constă tocmai umanitatea sensului.

Expoziția Oul Cosmic nu se încheie propriu-zis, ci se retrage într-un soi de tăcere activă, în care imaginea nu mai cere un răspuns, ci lasă loc întrebării. Nu oferă concluzii, ci deschide un spațiu interior de reflecție, în care privitorul nu este invitat să „înțeleagă”, ci să ia parte – cu gândul și cu simțirea – la procesul continuu al formării. Fiecare lucrare funcționează ca un strat peste altul al unei origini care nu e nici unică, nici încheiată, ci mereu posibilă, mereu în devenire.

Forma oului – prezentă în mod repetat, dar niciodată identică – devine un mod de a gândi, un fel de a explora relația dintre interior și exterior, dintre posibil și concret, dintre ceea ce ne este dat și ceea ce e pe cale să prindă contur. Nu e un simbol fix, ci un reper flexibil, o axă poetică în jurul căreia gravitează memoria, materia și timpul. Din această tensiune prinde contur o viziune profundă asupra creației: nu ca un act de afirmare, ci ca o formă de ascultare atentă a ceea ce e pe punctul de a se naște în lume.

Oul Cosmic rămâne cu privitorul nu prin spectaculozitatea imaginii, ci prin subtilitatea lucrurilor nespuse. Este, în esență, o artă a discreției, în care gestul artistic nu încearcă să impună un adevăr, ci îl lasă să se insinueze, ușor, printr-o fragilitate atent condusă – acolo unde forma nu domină, ci ascultă. În această suspendare delicată, între ceea ce e pe cale să vină și ceea ce încă nu s-a născut, stă poate adevărata forță a proiectului: nu într-o demonstrație, ci într-o prezență care luminează fără să forțeze.