Paradoxul găurii

„Era pe când nu s-a zărit, Azi o vedem, şi nu e”.

Unii teoretizează găurile, alții le practică, și mai sunt cei care le astupă. Primul paradox.

Astronomii au confirmat gaura neagră din inima galaxiei noastre. Fizicienii, Stephen Hawking și alții, au şocat lumea ştiinţifică susținând că găurile negre nu sunt chiar atât de negre. Între timp, cercetătorii ne anunță că gaura din stratul de ozon se vindecă, își reface țesătura virginală, îi mai trebuie cam 20 de ani. Dar apar altele, în alte locuri!

Finanţiştii BNR au fost nevoiţi să confirme gaura neagră din inima economiei noastre naționale. Miniștrii noștri şochează aproape toată lumea infirmând găurile negre din materia lor cenuşie, şi neag(r)ă, şi neagă...

Din păcate, de 33 ani, gaura neagră „...-cu adâncimi fenomenale-, în care intră ‘ntregul continent”, cum o ironiza Păstorel Teodoreanu pe Veronica Porumbacu, se tot adânceşte, spre fosa Mar(cel)ianelor înghițind toate bugetele și toate programele tuturor guvernelor de după ’90, ultimul putând fi considerat un scârbavnic palimpsest.

„Filosofii se luptă cu întrebarea dacă gaura reprezintă ceva sau nimic”, cum scrie Kim Beil (In pursuit of the hole, 2022). Judecătorii CCR nu sunt filosofi, ei vor un prag și la gaură și la groapă, să nu dai direct în ele, să se mai atenueze căderea, primesc. Pentru ei singura diferență e pragul, nu știu că găurile, spre deosebire de gropi, se pot reproduce sau migra.

Abyssus abyssum invocat. (Psalmii 43.8)

Abisul invocă abisul. Pe românește, groapa cheamă groapă, sau o groapă nu vine niciodată singură. Dar putem spune și gaura strigă la altă gaură.

Gropile sunt reticente. Găurile pot fi regenerative. Amândouă sunt pline de potențial. „Finanțiștii”, care nu sunt nici filosofi nici judecători, ca ministrul de finanțe și șeful ANAF, spun că gaura nu există, și oricum 20 de miliarde nu mai sperie nici copiii. Simțiți în aceste vorbe un alt paradox al găurii? O gaură capătă importanță prin absență. O absență poate fi considerată și o prezență apreciată. Pe când o lipsă care-și pierde conotația negativă devine o bucurie și o ușurare. Simt deja un gol în stomac. În schimb, Ministrul fondurilor europene, also financier, mai (re)circulat și cândva cu frica lui Dumnezeu, o vede! Sau crede că o vede? Președintele are, și el, orbul găurii.

Și ca să vedeți diferența, gaura din buget este de 20 miliarde de lei, în timp ce gropile de gunoi ne aduc o pagubă-gaură de 20 miliarde de euro, anual!

Urmăriți banii sau găurile făcute de ei, chiar dacă s-ar ascunde și-n gaură de șarpe.

Ca să-l parafrazez pe Twain, care spunea: Mi-e silă de ţara în care nu găseşti o macara!, mie mi-e şi milă, mi-e şi silă de ţara în care nu găseşti o groapă, aşa ca în România.

Gândiți-vă acum la desenele lui Bansky. Mergi pe trotuar și vezi ceva care pare a fi o groapă adâncă.

Dacă este doar o pată sau o umbră, nu ți se întâmplă nimic rău. O ocolești, poate chiar pe stradă, nu ai ghinionul să te lovească o mașină, și viața merge mai departe.

Dacă este într-adevăr o groapă, și este confundată cu o umbră sau o pată, ești în pericol să-ți rupi un picior. Același lucru se întâmplă și în cazul găurii dintr-un buget.

Dacă diferența dintre costurile fals pozitive (vezi o gaură și nu există) este enormă față de costurile fals negative (nu vezi gaura deși ea este acolo) selecția, și aici depinde esențial de cine este făcută, de un ministru, de un președinte, de un partid, de un specialist, va favoriza tendința de a face greșeala mai puțin costisitoare, așa cum explică și Jan-Willem van Prooijen în exemplul din articolul său.

Dar pot nechibzuiții găunoși, măcar atât să facă, să evalueze costurile pierderilor? Nu, pentru că le acoperă cu alte costuri, împrumuturi suverane enorme.

Indiferent de greșeală, și de costuri, „greu de imaginat o modalitate mai proastă sau mai periculoasă de a lua decizii decât de a pune aceste decizii în mâinile unor oameni care nu plătesc nici un preț pentru că s-au înșelat” cum ne avertiza Thomas Sowell, adică cea mai mare greșeală a noastră ca alegători!

Și ca să nu facem greșeala de a cădea într-o teorie a conspirației, dar să fim și să nu fim în același timp parcimonioși, și pentru că cea mai simplă explicație este de obicei cea mai probabilă, avem de-a face cu fenomenul clasic de imbecilitate.

De aceea am trecut în zbatere particulară legea fără imbecili în funcții publice. Și înființarea Ministerului Respectului și Decenței.