Pictura de instinct și limitele sale

Henri Rousseau era un om simplu, fără prea multă educație, cu un aer de naivitate inocentă. Cei din Montmartre îl porecleau ,,Le Douanier’’, vameșul, facând trimitere la meseria sa de funcționar la Oficiul Vamal. Ca majoritatea poreclelor, și aceasta implica și afecțiune, dar și zeflemea. Ideea că Rousseau era artist era ușor ridicolă. Nu avea nicio pregătire, nu avea cunoștințe și se apucase de pictat ca un fel de hobby de duminică după-amiaza, la 40 de ani. Nici nu era genul. Artiștii tindeau să fie boemi și/sau indivizi cu înclinații academice care doreau să rezolve probleme artistice formale. Rousseau nu era nici una, nici alta. Era un om obișnuit: un bărbat de vârstă mijlocie, un tip oarecare ce ducea liniștit o viață banală, cu nimic ieșită din comun.[1]

Funcționarii excentrici de la Oficiul Vămilor în vârstă de 40 de ani și ceva nu devin superstaruri ale artei moderne. Cel puțin, nu foarte des. Recent înființatul Salon des Independants era o expoziție fără juriu, unde oricine își putea expune lucrările. În 1886 Rousseau a acceptat oferta. La acel moment se apropia de 45 de ani și spera, plin de optimism, să se lanseze într-o carieră artistică. Nu a mers prea bine. Rousseau a fost bătaia de joc a expoziției. Criticii și vizitatorii i-au luat în râs lucrările, șocați de faptul că putea exista cineva atât de inept încât să creadă că lucrările lui merită să fie expuse în public. Tabloul O seară de carnaval, 1886 a fost desființat. Tema era cât de cât în regulă: un cuplu de tineri îmbrăcați în costume de carnaval merge spre casă pe un câmp arat, într-o noapte rece, luminată de o lună plină care atârnă pe cerul de deasupra unei păduri cu copaci desfrunziți. Dar modul nesofisticat în care Rousseau redase scena era inacceptabil pentru un public obișnuit cu picturile academiste. Oamenii încercau încă să înțeleagă noile idei introduse de impresioniști și nu puteau accepta stilul de amator al lucrărilor prezentate de Le Douanier. Ei vedeau că picioarele celor doi tineri pluteau la câțiva centimetri deasupra solului, că Rousseau nu dădea impresia credibilă de perspectivă, iar compoziția, ca întreg, era extrem de plată și de stângace. Atunci au început oamenii să spună: Și copilul meu de cinci ani ar fi putut să facă asta. Dar lipsa de îndemânare și cunoștințe tehnice a lui Rousseau a dat naștere unui stil aparte: o încrucișare între tipul de ilustrații simpliste pe care le vezi în cărțile pentru copii și claritatea picturală bidimensională a xilogravurilor japoneze. Este o combinație surprinzător de puternică datorită căreia picturile sale au impact și individualitate. O personalitate – nimeni altul decât marele impresionist Camille Pissarro – a lăudat O seară de carnaval pentru precizia ...valorilor și bogăția tonurilor. [2]
Naivitatea lui Rousseau avea avantajul de a-l face mai puțin vulnerabil la critici. Încă din momentul în care și-a făcut debutul târziu în această carieră, a crezut că este pe drumul cel bun și nimic nu-l putea convinge de contrariu. Așa că a facut ceea ce fac arhitecții atunci când se confruntă cu un obstacol urât, dar care nu poate fi mutat din loc: a transformat problema – naivitatea sa – în principala caracteristică a lucrărilor sale. În 1905 se pensionase anticipat pentru a se dedica exclusiv încercării de a deveni un artist recunoscut. Și-a înscris lucrarea Leu înfometat aruncându-se asupra antilopei la prestigiosul Salon d’Automne. Tehnica, este încă destul de stângace. Antilopa din titlu arată mai mult cu un măgar; leul care ar trebui să fie fioros, este la fel de crud ca o marionetă, iar diversele creaturi ascunse în junglă care urmăresc atacul leului fără colți sunt luate direct din cărțile educative pentru copii. Aceasta face parte din seria de tablouri cu scene din junglă ce urmează același tipar: în centrul scenei este un animal de pradă care își doboară nefericita victimă la pământ, în mijlocul unei jungle luxuriante cu frunze, ierburi și flori exotice. Cerul este întotdeauna albastru; soarele – dacă se vede – fie răsare, fie apune, dar nu generează niciodată lumini sau umbre. Niciunul dintre tablourile din această serie nu este nici realist, nici convingător, dintr-un motiv întemeiat. Este foarte puțin probabil ca Rousseau să fi vizitat locuri mai exotice decât grădina zoologică din Paris, deși se lăuda cu niște destinații îndepărtate. Le Douanier era înclinat spre idei fanteziste: era un visător, un idealist dispus să alimenteze povestea conform căreia aceste picturi au fost inspirate din perioada petrecută de el în Mexic, când a luptat cu soldații lui Napoleon al III-lea împotriva împăratului Maximilian.[3]
Nu există nicio dovadă care să sugereze că a participat la lupte – sau că a părăsit vreodată Franța. Iar din cauza asta mulți râdeau de el. Dar pentru alții, inclusiv pentru Picasso, era un fel de erou. Nu pentru că era un pictor priceput; toată lumea știa foarte bine că din punct de vedere tehnic Rousseau nu se putea compara cu Leonardo, Velasquez sau Rembrandt. Dar imaginile sale stilizate aveau ceva care îi atrăgea atât pe spaniol cât și pe prietenii săi. Este vorba despre inocența crudă a picturilor lui Rousseau. Picasso, fascinat de antici și de ocult, simțea că arta lui Le Douanier mergea dincolo de portretizarea lumii naturale și intra în sfera supranaturalului. Tânărul artist bănuia că Rousseau avea legătură directă cu infernul; că naivitatea lui îi oferea acces la esența a ceea ce înseamnă a fi uman, îngropat în noi toți: un loc al revelației la care cei mai mulți artiști nu mai aveau acces din cauza educației. Instinctele lui Picasso trebuie să fi fost confirmate de circumstanțele în care a dat peste Portret de femeie,1895 tabloul lui Rousseau care avea să se dovedească a fi catalizatorul banchetului în cinstea sa. Nu l-a găsit în galeria elegantă a unui comerciant de artă sau la un Salon, ci într-un magazin de vechituri din rue de Martyrs, în Montmartre. Era scos la vânzare de proprietarul magazinului, un negustor de artă mediocru, la prețul derizoriu de cinci franci, evaluat nu ca operă de artă, ci ca pânză de mâna a doua pe care o putea refolosi un artist sărac. Picasso a cumpărat tabloul pe loc și l-a păstrat tot restul vieții, amintindu-și mai târziu că a pus stăpânire pe mine cu forța obsesiei...este unul dintre cele mai veridice portrete psihologice franceze.[4]

Dacă Rousseau ar fi pictat Portret de femeie în 1925, și nu în 1895, i-ar fi fost atribuită eticheta de lucrare suprarealistă, datorită atmosferei sale onirice, în care normalitatea este făcută să arate ciudat. Tabloul este un portret în mărime naturală a unei femei serioase, de vârstă mijlocie, care se uită cu răceală peste umărul privitorului. E îmbrăcată într-o rochie neagră, lungă, cu guler de dantelă albastru-deschis și un cordon asortat. Rousseau a pictat-o stând în picioare pe balconul a ceea ce pare să fie un apartament parizian burghez, cu o draperie în culori vii trasă la o parte pentru a lăsa să se vadă jardiniere în care sunt diferite plante. În spatele ei, în zare, se văd fortificațiile Parisului, pictate probabil pentru a imita fundalul Mona Lisei lui Leonardo da Vinci (în calitate de copist, Rousseau avea acces la Luvru, unde este expusă Mona Lisa). În mâna dreaptă femeia lui Rousseau ține o panseluță, iar mâna stângă și-o odihnește pe o creangă întoarsă în care se sprijină ca într-un baston. O pasăre zboară pe deasupra capului ei, în plan secund (de fapt, lasă impresia că o să i se izbească de tâmplă, dar așa poți înțelege lipsa de perspectivă a lui Rousseau).[5]
Banchetul lui Picasso pentru Rousseau deși avea toate șansele să se finalizeze cu un eșec, s-a dovedit legendar. Până când a venit Apollinaire împreună cu un Rousseau flatat și uluit, cei aproximativ treizeci de participanți la banchet erau pregătiți să-l întâmpine pe invitatul de onoare. Apollinaire a bătut la ușa atelierului cu obișnuita sa pompă teatrală, apoi a deschis-o ușor și l-a poftit înăuntru pe nedumeritul Rousseau. Pictorul, mic de statură, cu părul grizonat, a rămas gură cască când cei mai în vogă artiști din Paris au început să-l ovaționeze și să-l aplaude , făcând studioul să vibreze până la bârnele putrezite ale tavanului. Mândru și în același timp stânjenit, pictorul scenelor din junglă și al peisajelor suburbane s-a îndreptat spre scaunul ca un tron pe care i-l pregătise Picasso și s-a așezat. Și-a scos apoi bereta de artist de pe cap, a pus jos vioara pe care o adusese cu el și a zâmbit mai larg decât o făcuse vreodată. Rousseau nu și-a dat seama că, într-o anumită măsură, acest eveniment era o glumă pe seama lui. Mai târziu în acea seară, după ce băuse ceva, se zice că Le Douanier s-a dus la Picasso și i-a spus că ei doi erau cei mai mari pictori ai vremii lor, tu în stil egiptean, eu în stil modern. Orice ar fi crezut Picasso despre acest comentariu, acesta nu l-a oprit să-și îmbogățească colecția de picturi semnate Rousseau, pe care le considera inspiratoare și plăcute. Se spune că Picasso a afirmat odată că i-a luat patru ani ca să picteze ca Rafael, dar i-a trebuit o viață întreagă ca să învețe să picteze ca un copil. Din acest punct de vedere, Rousseau a fost maestrul său.[6]
Vameșul a murit în 1910. Membrii grupului din Montmartre, care îl primiseră în mijlocul lor ca pe un subiect de amuzament, au fost sincer întristați la vestea că murise. Apollinaire a scris un epitaf pentru piatra funerară: Bunule Rousseau, ne auzi?/Te salutăm,/ Delauny, soția sa, Monsieur Queval și eu;/Lasă-ne bagajele să treacă liber de porțile raiului;/ Îți vom aduce pensule, culori, pânze/ Ca să-ți dedici odihna sfântă în lumina cea adevărată /Pentru a picta, așa cum mi-ai desenat mie portretul,/ Chipul stelelor. A fost gravat pe lespedea mormântului de un sculptor pe nume Constantin Brâncuși care a fost unul dintre numeroșii participanți la Banquete Rousseau.[7]
Poți picta din instinct așa cum cânți din instinct, fără să te învețe nimeni; dar nu poți compune o simfonie. Dacă un tablou este un concert, o mare frescă murală atunci el echivalează cu un oratoriu. Dar care cioban presupune că prin cele șase găuri ale fluierului său ar putea trece, întreagă, partitura unui concert de Vivaldi? Sau care zugrav se va gândi că pe paleta lui s-au zămislit celestele acorduri ale ,,Nativității’’ lui Piero della Francesca?[8]Tradiția naivilor, a picturii de instinct își are farmecul ei, e străveche. Dar câți artiști mari, de instinct, cunoaștem? Legenda lui Henri Rousseau - le Douanier – e falsă. Desigur, acei comentatori ai săi care îl consideră un simplu naiv, un diletant dus de mână de instinct, au văzut studiile făcute pe natură care i-au servit ca punct de plecare pentru lucrările sale definitive. Asimilând limbajul impresionismului, practicându-l o vreme în pictura sa, Rousseau atingea nivelul unui Sisley sau Pissaro. Când mai târziu, ca și Cezanne și Seurat, înnobila acest bagaj impresionist, transformând impresia fugară în certitudine, el redă în mod surprinzător picturii europene sensul și marea soliditate a stilului. Studiul modelat impresionist în fața naturii era puternic interpretat în atelier și turnat, am putea spune, în materialul definitiv. Schița devenea marmură. [9]
Este de ajuns să ne gândim la femeia culcată pe nisip în deșert, pe care o adulmecă leul sub discul lunar, sau la acea Venus neagră protejată de hățișurile stilizate ale junglei. Prin această transpunere, impresia este eliminată din peisajele sale. Pictura sa participă la acea lumină egală și clară a unor primitivi italieni și flamanzi. Și, poate că într-un anume mod, naivitatea reprezentărilor sale a jucat rolul de corectiv necesar al convenției academice clasice, perpetuate în secolul al XIX-lea, în pofida romatismului și impresionismului.[10]
Printre cei care au comentat arta lui Douanier Rousseau menționăm pe Wilhem Uhde – care l-a cunoscut în 1907 și a scris prima monografie despre el - și pe eseistul și romancierul Jean Cassou. Uhde în lucrarea Cinci maeștri primitivi: Rousseau, Vivin, Bombois, Bauchant, Seraphine spune : ,,Acești artiști posedă harul de crea dintr-o neînsemnată banalitate mari emoții, dintr-o sărăcie exterioară o bogăție interioară’’, dar, adaugă el, ,,producția lor artistică nu este diminuată de faptul că ea a fost realizată pe pânză cu ajutorul unor mâini stângace...’’.[11]
Poate fi vorba de mâini stângace în cazul lui Douanier Rousseau? Nu presupunem că acestă expresie e folosită ca o metaforă. Uhde se referă efectiv la stângăcia meșteșugului. Dar dacă putem vorbi de o stângăcie în înțelesul naivității , acesta nu s-ar putea referi decât la modalitatea de a-și imagina scenele și nicidecum la meșteșug care este – am putea spune – la Douanier Rousseau, desăvârșit: nu atât sub aspect sub aspectul artizanal cât al procedeului estetic. Cei care practică pictura, înțeleg mai bine acest lucru.[12]
Cassou, în ampla sa lucrare Panorama artelor plastice contemporane declară:’’Am remarcat în producția artistică a timpului nostru, prezența unei creații instinctive care nu se fundează pe nicio învățătură. Această problemă s-a pus în modul cel mai expres în cazul lui Henri Rousseau denumit Douanier Rousseau….’’ care, după părerea autorului, a trăit în simplittea sa ca într-o stare de somn fără a cunoaște nimic din lumea înconjurătoare și fără a avea putința să o cunoască, iar când Cassou îl recunoaște ca pe unul dintre maeștrii artei franceze, azi la Louvre se avântă afirmând ca cea mai frumoasă pictură poate fi făcută de un ignorant și în afară de căile trasate...[13]
Referindu-se la corespondența picturii sale cu cea a primitivilor prerenascentiști , afirmă că lucrările sale au fost executate cu aceeași conștiință, minuțiozitate și în același spirit. Dar, se impune întrebarea, poate fi considerată pictura acestor primitivi produsul unor ignoranți? Se pare că autorul însuși se îndoiește de acest lucru, când referindu-se la această corespondență, precizează: Publicul...vorbește de stângăcie: este un cuvânt care nu înseamnă nimic pentru noi care suntem astăzi convinși că nu putea să nu vrea să facă astfel. Poate fi vorba de ignoranță în arta lui Douanier Rousseau, de o creație instinctivă care nu se bazează pe nicio învățătură, când chiar autorul recunoaște caracterul voit al acestei arte și mai ales când știm în ce măsură Rousseau a asimilat experiența impresionistă în creația sa odată cu marea lecție a muzeelor? Din acest punct de vedere, aceste texte aruncă o lumină falsă asupra marelui pictor Rousseau întreținând o legendă eronată.[14]
Van Gogh, pentru a ne referi la încă un exemplu, a fost și este considerat un mare instinctiv. Dar după publicarea scrisorilor sale, mai ales a celor adresate fratelui său Theo, cu greu i s-ar mai putea explica opera ca un produs singular al instinctului. Cu o fervoare gravă pentru cultură, cercetător și teoretician al sensurilor picturii, el este în primul rând un gânditor umanist și unul din precursorii acelei depășiri în evoluția culorii care aparține încă viitorului.[15]
Instinctul în artă, rezumat la sine însuși, posedând energii virtual nelimitate, nu poate depăși, necultivat, barierele impovizației. Impuls impalpabil al afectului, el nu se poate concretiza în obiectul material al lucrării de artă, necatalizat de ceea ce numim cultură plastică, gândire, într-un cuvânt știința picturii. Un mare instinct de pictor, lipsit de putința de a se exprima, erupe necontrolat, dând naștere unui lucru fragmentar și incomplet, compromis de la început de fragilitate fizică și estetică. El are nevoie de o tehnică pe măsura dimensiunii sale. Și nici atunci, forțele rațiunii și inteligenței nu-i vor putea struni voința impetuoasă și anarhică, decât prin efortul concentrat al meditației și elaborării.[16]
Delacroix spunea : Marile genii rareori au impovizat. A impoviza, cu alte cuvinte a schița și a sfârși deodată, dintr-o răsuflare, ar însemna pentru un muritor să vorbească limba zeilor ca pe limba sa de toate zilele. Ceea ce am putea numi impovizație la pictor, ar fi rapiditatea execuției fără retușuri și fără reveniri; dar fără eboș, fără un eboș savant și calculat în vederea încheierii definitive, acest tur de forță ar fi imposibil, chiar pentru un artist ca Tintoretto, care trece printre cei mai rapizi pictori, și chiar pentru Rubens însuși.[17]
[1] Will Gompertz, O istorie a artei moderne, Editura Polirom, Iași, 2014
[2] Ibidem
[3] Ibidem
[4] Ibidem.
[5] Ibidem
[6] Ibidem
[7] Ibidem
[8]Camilian Demetrescu, Pictura de instinct și limitele sale , Arta Plastică nr. 10, Revistă Editată de Comitetul de Stat pentru Cultură și Artă și Uniunea Artiștilor plastici, București, 1966
[9] Ibidem
[10] Ibidem
[11] Ibidem
[12] Ibidem
[13] Ibidem
[14] Ibidem
[15] Ibidem
[16] Ibidem
[17] Ibidem
Publicat în Cultură, Arte vizuale, Idei
Nicio persoană nu a recomandat încă
Recomandă acest articolCategorii: Cultură, Arte vizuale, Idei
Etichete: contribuitori
Răspunsuri
Nu există încă răspunsuri aprobate la acest articol.
Doar utilizatorii autentificați pot lăsa comentarii.
După trimitere, comentariul trebuie aprobat înainte să apară public.