Poezia care nu a cerut permisiunea

„Dacă n-ar fi existat teroarea cenzurii, dacă n-ar fi existat ceaushisma, dacă n-ar fi existat teama redactorilor de carte, dacă n-ar fi existat delatorii, așa ar fi arătat cartea apărută în 1989 la Cartea Românească, sub titlul Pharmakon. Dar, dacă toate acestea n-ar fi existat, ar mai fi fost ea oare scrisă? Imposibil de răspuns. Nu-mi rămîne, deci, decît să mă bucur că toate cele care au existat – și încă multe altele – nu mai există și, pînă la urmă, cartea (bună sau rea, asta vor decide cititorii și criticii) apare așa cum am gîndit-o, așa cum s-a scris de-a lungul a zece sau cincisprezece ani. Nici eu nu știu de cînd datează cel mai vechi poem din volum. Îmi amintesc numai că o primă versiune a acestui manuscris a fost depusă prima dată la o editură în 1979-1980. De-atunci, manuscrisul a tot fost modificat pînă a ajuns la această formă definitivată în primăvara anului 1988, depusă la editură și apărută în anul următor mai mult decît înjumătățită. Așa aș fi vrut să apară atunci. Așa o voi lăsa, deci, să fie tipărită acum, indiferent de imperfecțiunile ce le voi fi observat între timp. Este limpede că, din acest moment, volumul de debut în poezie Pharmakon nu mai există” . L.A, 13 februarie 1990, în Iași (O explicatie – Un taur în vitrina de piatră, Ed. Ziarul Timpul, Iași, 2025).

În 2025, a apărut la Editura Revistei Timpul, de la Iași, un nou volum, o nouă ediție, numită de editori antologie, reunind poeziile debutului literar în volum al scriitorului Liviu Antonesei și tot ce a urmat după, până în 2012, sub titlul Un taur în vitrina de piatră. Un titlu de carte puternic, memorabil și dens simbolistic, cu o încărcătură care trimite simultan spre putere, imposibilitate și ironie tragică. Taurul,o figură arhetipală a forței vitale, a instinctului, a energiei brute, dar și a sacrificiului, este un animal al impulsului, al mișcării, al izbucnirii. A-l plasa într-o vitrină, într-un spațiu al expunerii, al imobilizării, al privirii venite din exterior, creează un contrast violent între viață și muzeificare.

Vitrina nu este doar un loc, ci o metaforă a lumii care conservă, clasifică și neutralizează. Faptul că vitrina este de piatră, și nu de sticlă, adâncește paradoxul; piatra sugerează rigiditate, timp geologic, moarte simbolică, imposibilitatea ieșirii. Nu este vorba doar de o captivitate oarecare, temporară, ci de una definitivă, aproape ontologică. Taurul nu sparge piatra, nu fără să se anuleze pe sine.

Titlul sugerează condiția poetului, în care forța interioară este obligată să existe într-un spațiu care nu-i permite nici fuga, nici explozia. Există aici și o ironie amară; taurul, simbol al libertății agresive, este redus la a fi obiect de contemplare, la exponat. În același timp, titlul are o forță vizuală aproape suprarealistă, ceea ce îl face definitoriu pentru poezia din volum, reflexivă dar tensionată, unde violența nu se consumă, ci este suspendată. Tocmai această suspendare face titlul memorabil.

Cititorul simte că impactul nu s-a produs încă și, poate, nu se va produce niciodată. Titlul promite un volum de poezie despre tensiune, limită, captivitate și energie reprimată, despre viața prinsă într-o formă care nu i se potrivește poetului; un titlu care nu explică, ci neliniștește, așa cum o vor face și cele  300 pagini de poezie din acest volum recuperator al începuturilor literare de autor publicat, ale scriitorului Liviu Antonesei. În același timp, din vitrina de piatră, poetul, care în mod natural este plin de viață, este condamnat prin destinul său de poet, să fie un observator al zbuciumului acestei lumi, dar și observator de sine, al lumii sale interioare. O conștiință prinsă între două lumi.

De formație psiholog, profesor universitar în această disciplină, L.A. a ajuns la poezie pe o cale mult mai sănătoasă, descoperită de timpuriu, o cale a talentului și inspirației; fără a fi excesiv teoretizată, cum se întâmplă adesea cu filologii, poezia sa doar atinge livrescul, uneori, ca joc și ca imaginar poetic; ca substanță, însă, este una din acele creații literare care reușesc să te scufunde direct în viață; seducția poetică fiind aici mai apropiată de căldura lui Labiș (deși, aparent, nu ar avea nicio legătură), decât de încrâncenarea anxioasă a poeziei contemporane.

Fiind un poet al imaginii, de la care pornește totdeauna în poezia sa, sentimentul pe care îl ai după lectură este că poetul te-a citit, nu că l-ai citit. Această loialitate față de propria memorie afectivă face ca poezia pe care o scrie Liviu Antonesei să fie recognoscibilă și originală cu adevărat. Căci imaginile îi aparțin. Meditațiile îi aparțin în cel mai intim mod cu putință. După propria mărturisire, Liviu Antonesei așteaptă muzele, nu le caută, iar ele vin cu câte o imagine, de cele mai multe ori cinematografică, dacă ne referim la forța vizuală, în jurul căreia poezia crește în funcție de asocierile pe care le trezește poetului în momentul în care scrie. De altfel, Liviu Antonesei nu scrie poezie, el se lasă copleșit de poezie, se lasă pradă poeziei. La o zi sau doua, urmează o corectura sumară, în caz că poetul simte nevoia să o facă, apoi alta, atunci când dă bun de tipar inevitabilului nou volum.

Deși operează cu denumiri de locuri uneori exotice, cu expresii din alte limbi, intraductibile, deși amintește uneori de tot felul de zeități sau filozofi și filozofii, deși poezia are conexiuni uneori cu momentul, alteori cu trecutul, cu visul mai ales, ca stare subconștientă a poeziei, cu ipostazele paradoxale ale timpului, într-un joc poetic ca un flux al conștiinței, deși are note existențialiste grave, subtil ironice sau, uneori, ludice (să nu uităm că este un optzecist!), versurile sunt de o naturalețe desăvârșită; uneori misterioase, paradoxale, alteori nostalgice, tragice, poeziile păstrează optimismul bine temperat al pesimistului. Simboluri multe, arhetipuri, conexiuni tulburătoare între idei poetice călătoresc prin poezia sa, fără să zgârie mintea cititorului, pentru că se pot citi interactiv, lăsând cititorul pe gânduri, în funcție de nivelul de pătrundere al fiecăruia. Unii se pot opri la poveste, alții la conexiunile subtile dintre imagini și discurs, la frumusețe, alții pot descifra, dacă vor, metafizica lumii, iar alții pot descoperi imaginea creatoare a unui subconștient viu care își cântă călătoria prin lume și prin propriul vis.

Altfel spus, deși poezia lui L.A. are aerul acela clar, ambiguitatea nu vine din cadrele (unele) aparent fără legătură (dar care au legătură, în alt plan, mai subtil), nu vine din afirmații fără explicații; misterul lor este la vedere, ca o inscripție veche pe o piatră, pe lângă care unii trec grăbiți, fără să o observe, iar celor care se apleacă asupra ei, le provoacă adevărate revelații. Acesta este motivul pentru care poezia lui Liviu Antonesei rămâne peste timp atât de valoroasă: pe lângă plăcerea estetică pe care ne-o aduce, literatura creată de Liviu Antonesei suportă mai multe citiri, are, cum se mai spune, mai multe straturi de lectură, toate prinse în plasa aceluiași text.

Sunt fericită că am acest volum al începuturilor, că pot citi poeziile debutului curate, neciopârțite de cenzură, că pot face legătura cu poezia din volumele apărute ulterior, până azi. Există un fir roșu care străbate această operă literară în integralitatea ei: taurul din vitrina de piatră, observatorul, poetul închis în existența care îl strânge și de care nu se poate feri decât în zbor inversat, prin sine însuși.

Dar cum să nu fie cenzurat volumul său de debut de către un regim politic opresiv care, din 1977, după celebrul congres, ne-a transformat pe toți în locuitorii unui lagăr? Și, numai bine, în acest context, în 1979, vine pe lume volumul de poezie al tânărului Antonesei, care nu cântă partidul, nu face plecăciuni, ba mai scrie și versuri ca acestea, pe care le vrea publicate. Nu știu, ce puteau face? Pentru că poemele folosesc cuvintele din dicționar, sensurile din sintaxa cunoscută și, totuși, după lectură, îmi dau bine seama, pentru acele vremuri, pentru acel tip de om al cenzurii, poezia era cu siguranță enervantă. Nici nu cred ca cenzorii știau ce să îi reproșeze, pentru că volumul scăpa de sub control. Poezia este vie, puternică, și, mai ales, liberă. Liberă să spună ce vrea, să viseze ce vrea, să se exprime cum dorește. Liberă peste toate lumile.

Încă de la prima poezie apare obsesia timpului ciclic, care, paradoxal, există în noi de la început, cu arhetipul iubirii, femeia care coboară în lume parcă din cer, din vis, care îl găsește și dragostea lor este salutată de poetul copil, care le face cu mâna din trenul care trece spre el însuși, tangent o clipa cu propriul vis devenit realitate concretă; și toate se petrec în același timp, cu spaima morții deasupra, ca umbra unei păsări uriașe. Cum să tai din acest poem? Ce sa tai? Complexitatea și imaginea de-a dreptul concretă a versurilor, paradoxul vieții care nu știi dacă este vis sau aevea, nu încăpeau în comunismul uniformizator.

Și totuși cenzorii au făcut-o. Dacă ar fi rămas așa,  ar fi fost o pierdere a literaturii române. Din fericire, acest flux energetic numit poezie, este azi întreg, cursiv și de o rară frumusețe.

*Liviu Antonesei  – UN TAUR ÎN VITRINA DE PIATRĂ, Editura Revistei Timpul, Iași, 2025 Cronică preluată din revista Caietele Norr, nr. 7-8, 2026.