Poezii II

***

Îmi străjuiești fiece pas, Fecioară!
Sînii tăi mari la început mă alăptară,
Deși ți-era rușine să-i ții albi și goi,
Cu vinișoare-albastre și deodată amîndoi,
Căci nu mă săturam numai cu unul,
Ci ți-i sugeam pînă la sînge ca tăunul
Şi nu vroiam decît la Tine-n brațe
Calde și moi și pline de dulceață
Şi dacă mă lăsai o clipă te strigam
Deși de-acum eram un băietan
Şi te-nroșeai și te fereai de mine
Plină de-o tainică și grea rușine
Pe care numai Sfîntul Duh o înțelege
Şi ne lăsa-mpreună-n orice fărdelege...

***