Politică și dezgust

Preambul. Scabros sau scârbos? Cum doriţi, înseamnă acelaşi lucru, depinde unde plasezi r-ul, în faţa sau în spatele b-ului. Puteţi folosi ambele variante la pachet când vorbiţi de politică. Sau folosiţi alte epitete sinonime, nu greșiţi.

Politica este pentru unii ştiinţă, pentru alții artă, iar pentru cei mai mulți ciumă. Filosofia, mama ştiinţelor, nu a reuşit să-şi legitimeze bastarzii. Politica proastă este o plagă, un virus de rit antic şi acceptat care a infestat şi ştiinţa şi arta. Şi restul vieţii. Este ca un voal, o pânză de păianjen veninos, letală, cu efect de ser, de seră, de seară şi de scară, sub care stăm la limita sufocării. Are şi câteva ochiuri, să te omoare lent. Cu supliciu.

Ştiinţa şi departamentul ei premium, cercetarea, scormonesc neîncetat pentru a afla, reconstitui şi a da de ştire tuturor (nu chiar tot, şi nu chiar tuturor) ce s-a întâmplat, prin ce trecem şi ce ne aşteaptă. Știința a transformat natura în legi, și continuă s-o facă, încercând să ne explice ceeace vedem dar nu înțelegem. Căutăm neîncetat metode de a stăpâni natura dar ne facem doar iluzii.

Evoluția este o forță dominantă și în treburile omului și în lucrările naturii.

În studiul Nonpolitical Images Evoke Neural Predictors of Political Ideology, publicat în revista Current Biology (24, 2014), o echipă internaţională de oameni de ştiinţă declară că puterea reacţiei unei persoane la imaginile repulsive poate să prevadă înclinaţiile sale politice.

Cercetători americani au arătat că dezgustul este un predictor precis al orientării politice, conservatorii manifestând un răspuns de dezgust mult mai mare decât liberalii. Dar să vedem de unde vine dezgustul.

Dezgustul este peste tot, ne modelează comportamentul, tehnologia, relațiile noastre. Dezgustul este o experiență corporală care se strecoară în fiecare colț al vieții noastre sociale.

Nu știu de ce nu avem încă o lege a dezgustului.

Pentru psihologii care îl studiază, dezgustul este una dintre emoțiile primare. Dintre cele șase așa-zise emoții de bază – mânie, surpriză, frică, bucurie, tristețe, dezgust – ultima cu greu fusese studiată. Acestea definesc și explică umanitatea, explică orice, cum susține Molly Young în How Disgust Explains Everything, 2021. Cele mai importante relatări despre dezgust, după Darwin, provin de la doi unguri, Kolnai și Angyal, la începutul secolului XX.

Primul a identificat simțurile mirosului, gustului, văzului și atingerii drept punctele principale de intrare și a subliniat că auzul nu este un vector puternic pentru dezgust. Al doilea a afirmat că dezgustul nu este strict senzorial. S-ar putea să simțim culorile, sunetele, gusturile și mirosurile ca fiind neplăcute, dar nu ar putea fi niciodată dezgustătoare ele singure.

Paul Rozin, un psiholog eminent, inventatorul alături de alți doi cercetători al unei scale de dezgust, susține că toate formele de dezgust au apărut din repulsia noastră față de perspectiva de a ingera substanțe pe care nu ar trebui să le ingerăm, cum ar fi viermii sau fecalele.

Dar minciunile, abuzurile, batjocura, umilințele și alte non substanțe ar trebui înghițite?

Să continuăm descrierea procesului. Participanților li s-a arătat o serie de imagini – unele dezgustătoare, altele nu – în timp ce li s-au monitorizat răspunsurile creierului.

Cu mare succes, cercetătorii au putut prezice orientarea politică a unei persoane pe baza analizei acestui examen neurologic. Aceste două tipuri de oameni – care se potrivesc în linii mari pe „liberal” și „conservator”, sau „relativ insensibil la dezgust” și „relativ sensibil la dezgust” – trăiesc în matrici morale separate. Dacă pare bizar că sensibilitatea dezgustului și politica ar trebui să fie atât de strâns corelate, este important să ne amintim că sensibilitatea dezgustului măsoară într-adevăr sentimentele noastre despre puritate și poluare. Și acestea, la rândul lor, contribuie la construcția noastră de sisteme morale și sistemele noastre morale sunt cele care ne ghidează orientările politice. Pentru cei care se întreabă, nu au cercetat schimbarea ideologiei, şi nici trecerea de la un partid la altul, traseismul politic.

„Imaginile dezgustătoare generează răspunsuri neuronale care sunt extrem de predictive pentru orientarea politică chiar şi atunci când acele răspunsuri neuronale nu corespund cu reacţia conștientă a unui individ asupra imaginilor”, a declarat profesorul Read Montague, de la Institutul de Cercetare Virginia Tech Carilion, care a condus studiul. Îl citez în continuare: „remarcabil, am constatat că răspunsul creierului la o singură imagine dezgustătoare a fost suficient pentru a prezice ideologia politică a unui individ”. Nu cred că ar fi obţinut aceleaşi rezultate pe subiecţii români care n-au nicio reacţie la nimic, deși au toate afinitățile politice.

Participanţilor la test li s-au arătat imagini dezgustătoare, cum ar fi toalete murdare sau carcase mutilate, amestecate cu imagini neutre şi plăcute, cum ar fi peisaje şi copii, în timp ce li s-a scanat creierul.

Ulterior, subiecţii au realizat un inventar standard al ideologiei politice, răspunzând la întrebări despre cât de des discută despre politică şi dacă au fost de acord sau în dezacord cu subiecte fierbinţi, cum ar fi rugăciunea în şcoală şi căsătoria între persoane de același sex.

Utilizând imagistica de rezonanţă magnetică funcţională, ştiinţificii de la Virginia Tech Carilion Research Institute – în colaborare cu cercetătorii de la University College London, Rice University, the University of Nebraska at Lincoln şi Yale University – au înregistrat activitatea creierului subiecţilor care au răspuns la imagini.

Răspunsurile la imagini dezgustătoare ar putea prezice, cu o precizie de 95% până la 98%, modul în care o persoană ar răspunde la întrebările privind sondajul politic. Aceste răspunsuri neurale ar putea fi transmise pe linie familială, fiind posibil ca reacţiile de dezgust să fie moştenite.

Se pare că la americani gradul în care cineva este liberal sau conservator este puternic ereditar, aproape la fel de ereditar ca înălţimea, după cum susţine Montague.

Aici trebuie să ne punem întrebarea când s-a moştenit la noi ideologia şi dragostea faţă de PSD?

În numai câţiva ani? Dacă sunt „conservatorii”, sau urmaşii comuniştilor, au avut timp să le introducă în gene. Am introdus toţi câteceva în peste 45 de ani de comunism intensiv.

Dacă am putea înţelege reacţiile automate la stimulii politici, am reuși, poate, să le şi controlăm (nu asta e tendinţa secolului 21?) şi să le dirijăm, spre stânga, spre dreapta, pe centru, pe lângă, pe margine, „agenţi de securitatea circulaţiei” se găsesc, sau să mai temperăm avântul discursului politic, cel puţin al unor avântați, înclinați spre extreme.

Lydia Denworth arată în articolul său Conservative and Liberal Brains Might Have Some Real Differences, 2020, diferențele dintre conservatori și liberali.

Conservatorii doresc securitatea, predictibilitatea și autoritatea mai mult decât o fac liberalii, iar liberalii sunt mai confortabili cu noutatea, nuanța și complexitatea.

Volumul substanței cenușii sau a corpurilor celulare neuronale, care formează cortexul cingulat anterior, o zonă care ajută la detectarea erorilor și rezolvarea conflictelor, tinde să fie mai mare la liberali.

Amigdala, care este importantă pentru reglarea emoțiilor și evaluarea amenințărilor, este mai mare la conservatori.

Concluzia autoarei este că, deși aceste constatări sunt remarcabil de consistente, ele sunt probabilități, nu certitudini.

Partizanatul nu afectează doar votul nostru; ne influențează memoria, raționamentul și chiar percepția despre adevăr.

Psihologia polarizării politice a fost inspirată de ideea că, pentru a înţelege impulsul mișcărilor politice radicale, este important să înţelegem atitudinile individuale ale cetăţenilor care susțin astfel de mişcări.

Recent, în cartea lui Jan-Willem van Prooijen, The Psychology of Political Polarization, 2021, psihologi politici de renume îşi împărtăşesc cele mai recente idei despre polarizarea politică – un fenomen complex care nu poate fi urmărit până la o singură cauză şi care este asociat cu intoleranţa, încrederea excesivă şi credinţele iraţionale.

Cartea explorează baza polarizării politice ca fiind modul în care cetăţenii gândesc şi simt despre oamenii cu o viziune diferită asupra lumii, modul în care percep grupurile minoritare şi cât de mult au încredere în lideri şi experţi în probleme sociale urgente precum schimbările climatice, sănătatea, relaţiile internaţionale şi sărăcia.

Deși polarizarea este o evidență încă din zorii politicii, înțelegerile, aranjamentele și alianțele politicienilor sunt de multe ori contra naturii. De aceea, o întrebare pe care mi-o pun acum este ce s-ar întâmpla dacă cele două partide politice americane, democrații și republicanii ar prelua modelul german, și mai nou românesc, și ar face o alianță pentru a guverna împreună. S-ar împăca nu capra și varza cum se spune pe la noi, ci măgarul și elefantul. Care ar fi cuvâtul american pentru ceva și mai scabros?

Şi uite aşa putem folosi neuropsihologia şi pentru viitoarele clone de alegători. Şi ce alegeri o să avem, şi ce bine o să trăim! Dezgustul faţă de orice ideologie politică cred că nu va face niciodată obiectul vreunui studiu. Altfel, cine ar mai vota?