Scriitorul către Călăuza

1979. Scriitorul (cel din stânga) către Călăuza (cel din dreapta): "Și ce se va întâmpla dacă afli cum Se numește? Conștiința cui va avea de suferit? A mea în niciun caz. N-am conștiință. Am numai nervi. Conştiinţa, remuşcările, toate acestea nu sunt decât născociri ale creierului...Cine ţi-a spus că aici se petrece ceva? Ai văzut vreun om care să fi plecat fericit de-aici?” Pe vremea când isihia venea la cinema și urca pe marele ecran sub forma unui Film neobișnuit de straniu, de (mult) peste două ceasuri, în care orice detaliu de atmosferă (imagine, compoziția cadrului, muzică, dialoguri, tăceri) conta. Și era atmosferă. Pe vremea când întrebările esențiale te duceau în abis și erau mult mai fascinante decât răspunsurile. Pe vremea când era multă sugestie, multă taină, multă poezie. Aparent, ai crede că STALKER se adresează unor "erudiți", unei "elite", că numai astfel de public "select" poate ajunge la "miezul" bizareriei regizate de Tarkovski. Am motivele mele să cred că nu este deloc așa, că impactul CĂLĂUZEI poate fi covârșitor și crucial chiar în afara cunoștințelor (=informațiilor) ce țin de filosofie, de teologie, de literatură și muzică universală. La mine, impactul s-a produs când aveam vreo 13 ani, când nu ajunsesem — nici pe departe — la acele informații. Toate aceste cunoștințe (culturale, filosofice, teologice etc.) se pot adăuga (dacă există imbold, entuziasm, curiozitate), însă cu timpul impactul nu devine mai "crucial". Lucrurile, e drept, se limpezesc, însă uneori e ca-n Blaga (”Tot ce-i neînțeles se schimbă-n ne-nțelesuri și mai mari…”) — atunci când nu strivești "corola de minuni a lumii". Cu timpul identifici semitonuri, aluzii, referințele culturale devin mai transparente, începi să faci conexiuni etc., însă cantitativ nu se schimbă nimic din admirația inițială. Ea poate surveni și în lipsa lor — atunci când există dorința de a înțelege, când disponibilitatea de a admira, de a contempla nu a fost bruiată, viciată, de babilonia imaginilor care — prin mii și mii de canale mediatice — asaltează privirea. Sau de convingerea că “erudiția” și acumulările cantitative de informație, în lipsa deprinderii discernământului, pot automat să te facă mai înțelept, mai priceput, mai fericit.

2023. Printre zeci, sute, mii de filme ajunse în elegantele săli de cinema (majoritatea din malluri), se întâmplă să dai peste o altfel de bizarerie, cu aspect bine croit de hagiografie. Vizual nu este — nici pe departe — atât de complex ca STALKER (care e a/n, color, sepia), scenografia nu e — nici pe departe — “abstractă”, muzica e “drăgălașă”, nicidecum — ca acolo — stranie (ca prelucrările electronice ale unei teme indiene, de Eduard Artemiev, ca frânturile parcă înăbușite din “Odă bucuriei”/Beethoven, “Tanhauser”/Wagner și “Bolero”/Ravel), dialogurile nu sunt “metafizice”, actorii (cu excepția interpretului principal) sunt interesați cu precădere de jocul “exterior” și mai puțin (ori defel) de “omul din om”, de psihologia personajelor ș.a.m.d. Întâmplările nu sunt în cheie de parabolă, narațiunea nu e “misterioasă”, ci cât se poate de “explicită” de “pe față”, de lesne de priceput. Personajul principal e însă pomenit în sinaxare, iar nu o “ficțiune” inspirată — culmea! — dintr-o extrem de populară nuvelă de știință și ficțiune (Picnic la marginea drumului, de Arkadi și Boris Strugațki), în rândul amatorilor genului (cel puțin). Și totuși, în lipsa pedigree-ului dat de elevatul limbajul cinematografic din STALKER (viziune, atmosferă etc.), MAN OF GOD, inspirat din viața Sf. Nectarie din Eghina, propune același tip de personaj ca Tarkovski: un “candidat” la sfințenie. Rămâne la alegerea (sau putința) fiecărui spectator în parte să accepte sau să nu primească propunerea. Să se scandalizeze sau nu de schematismul din “planul doi” (și trei și patru și…) al acțiunii. Să refuze invitația de a medita, măcar o clipă, la semnificația viețuirii unui om care a căutat să trăiască mereu în congruență cu crezul său, care nu și-a pierdut idealul în ciuda prigoanelor (fără vreun temei) asupra sa. Poate că ambiția realizatorilor acestui film (și, deopotrivă, a sponsorilor-consilieri de la Sfântul Munte) a fost să aducă o asemenea temă (și un asemenea caz de sfințenie) pe marile ecrane, într-o formă cât mai accesibilă, mai puțin ambiguă, mai puțin “șocantă”, mai “duioasă”. Să demonstreze că un astfel de subiect e compatibil cu industria cinematografică mainstream. Poate că, pentru unii spectatori (mai numeroși decât s-ar părea la prima vedere), el reprezintă o neprețuită (și necesară) formă de încurajare, primită — în lipsa interesului față de specificul filmului de autor, față de istoria sa (care e lungul șir al capodoperelor, al filmelor de referință) — cu mijloacele specifice hagiografiilor. În condițiile în care aproape întreg repertoriul cinematografic nu doar că nu încurajează, ci oferă un “peisaj după bătălie” cât se poate de deprimant. În felul său, MAN OF GOD (ca, altădată, STALKER și nenumărate alte opusuri cinematografice, de la Nazarin la Jurnalul unui preot de țară de la Fragii sălbatici la Lumină de iarnă, de la Dodeskaden la După dealuri, de la Ikiru la Căința) este însuși filmul adevăratei “bătălii”: cea cu propriul sine, întru lămurire, întru aflarea merindelor necesare pentru a rămâne om și a nu te rinoceriza — prin dobândirea și primirea încredințării că merită să ajungi să fii și să rămâi “om al lui Dumnezeu” până la capăt.