Șostakovici – Simfonia Nr.7: Artistul și teroarea morții la pândă

„O teroare ascunsă face să se stingă scânteile.” – Tasso (din Gehlen)

În timpul dictaturii staliniste, oricine încerca să se ridice împotriva sistemului era arestat, executat sau trimis în gulag. Șostakovici, ca toți rușii, era conștient de această realitate. Și totuși, prin muzica sa, a reușit să transmită o rezistență subtilă împotriva terorii. Dacă ar fi făcut-o deschis, ar fi fost eliminat imediat.

Simfonia Nr.7 a fost începută probabil înainte de cel de-al Doilea Război Mondial, dar finalizată în decembrie 1941 și prezentată în martie 1942, în timpul asediului Leningradului. Oficial, a fost prezentată ca o lucrare împotriva naziștilor; în profunzime însă, este un strigăt împotriva oricărei dictaturi.

Muzica terorii

La audiția „live”, impresia este că fiecare instrument spune o parte din povestea compozitorului. Viorile, flautul, clarinetul și cornii redau starea de creație, suflul vital al artistului. Instrumentele grave – contra-alt-clarinetul, oboiul, fagotul, trompetele – evocă teroarea ascunsă impusă de sistem. Viola sugerează relația ambiguă și periculoasă dintre compozitor și autorități.

Ritmurile militare, repetate obsesiv, au o dublă semnificație: pe de o parte armata sovietică ce rezista naziștilor, pe de altă parte dictatura care controla poporul rus. Așa se explică de ce simfonia a fost folosită ca propagandă – se potrivea perfect contextului asediului, deși mesajul ei real era mai profund și mai universal.

Beethoven, Mahler și Șostakovici

Șostakovici a admirat muzica lui Mahler, dar diferența dintre ei este uriașă: Mahler a avut o viață recunoscută și apreciată în Europa și America; Șostakovici a trăit sub amenințarea permanentă a terorii staliniste. La Mahler, ritmurile militare evocă paradele copilăriei și pierderea inocenței. La Șostakovici, aceleași ritmuri reflectă dictatura și frica zilnică.

Comparat cu Beethoven, Șostakovici apare ca un titan de aceeași statură, dar cu o altă experiență a terorii. Beethoven a fost marcat de tragedia personală a surzeniei – o teroare interioară, a propriului trup. Șostakovici a fost marcat de o teroare exterioară, istorică: arestări, execuții, lagăre, moartea mereu la pândă.

Între două lumi

Simfonia Nr.7 este, de fapt, despre confruntarea dintre două terori mortale: cea nazistă și cea comunistă. Zeci de milioane de oameni au murit în numele lor. În mijlocul acestei încleștări, Șostakovici și-a trăit viața și și-a compus marile opere.

Unii dintre instrumentiștii care au interpretat premiera simfoniei au murit de foame în timpul repetițiilor. Această realitate spune mai mult decât orice despre sensul lucrării: o muzică născută din lupta pentru supraviețuire, transformată de regim în armă propagandistică.

Concluzie

Până să ascult „live” această simfonie (28 august), am crezut că Simfonia Nr.5 este cea mai mare creație a lui Șostakovici. M-am înșelat. A șaptea este mai complexă, mai valoroasă, mai tulburătoare. Ea nu este doar o lucrare muzicală, ci un testament al rezistenței artistului sub spectrul morții.

Dacă Beethoven a fost terorizat de surzenie, Șostakovici a fost terorizat de dictatură. Și totuși, amândoi au învins prin muzica lor, lăsându-ne o moștenire care arde și astăzi cu aceeași intensitate.

Foto credit: George Enescu Festival.