„Sound of Silence” – despre pictură, afect și arhitectura privirii, expoziție semnată de artistul vizual Dănuț Adrian Chidon-Frunză

Până la 25 martie 2026, la Galeria de Artă ABSIDA din Iași, publicul are ocazia să viziteze expoziția de pictură „Sound of Silence”, semnată de artistul ieșean Dănuț Adrian Chidon‑Frunză. Proiectul este curatoriat de prof. univ. dr. Constantin Tofan, vicepreședinte al Uniunii Artiștilor Plastici din România – Filiala Iași, iar lectura critică aparține filosofului și eseistului prof. univ. dr. Petru Bejan.

Titlul expoziției invită la o interpretare filosofică. În reflecțiile sale asupra limbajului și limitei expresiei, Ludwig Wittgenstein afirma celebrul principiu: „Despre ceea ce nu se poate vorbi trebuie să se păstreze tăcerea” (Tractatus Logico-Philosophicus, 1921). În pictura lui Chidon-Frunză, această tăcere nu este absență, ci o formă de intensitate perceptivă. Spațiile pictate sunt rareori populate. Siluetele umane, atunci când apar, sunt abia sugerate. Privitorul devine singurul locuitor al peisajului pictural. Tăcerea devine o experiență a privirii, un interval în care imaginea se transformă într-o reflecție asupra propriei noastre prezențe în lume. În multe dintre lucrări, construcțiile – case, străzi, poduri – apar ca volume concentrate, ușor deformate de presiunea gestului pictural. Ele nu sunt definte plastic drintr-o perspectivă academică rigidă, ci printr-o logică a privirii afective, în care liniile se deplasează discret, iar culorile se intensifică până la limitele expresivității. Această strategie vizuală amintește, într-o anumită măsură, de reflecțiile despre spațiu formulate de Gaston Bachelard în celebrul său volum La poétique de l’espace (1957). Ca și la Bachelard, pentru Chidon-Frunză, casa nu este doar o construcție materială, ci un loc al imaginației, un spațiu în care gândirea se organizează poetic; arhitectura este un instrument al introspecției vizuale. Casa nu e doar obiect reprezentat; ea este semn al unei stări. Uneori, acoperișul pare să concentreze întreaga energie cromatică a tabloului; alteori, volumele sunt scufundate într-o lumină difuză care transformă locul într-un fel de scenografie interioară.

Unul dintre aspectele cele mai pregnante ale expoziției este modul în care artistul tratează culoarea. Suprafețele cromatice sunt adesea tensionate, suprapuse fără concesii descriptive: roșu ars, verde saturat, galben incandescent sau griuri dense. În această atmosferă cromatică se poate recunoaște o dimensiune aproape poetică. Culoarea nu descrie, ci sugerează, iar sugestia devine uneori mai elocventă decât reprezentarea. Creația lui Chidon-Frunză, poate fi apropiată de sensibilitatea unor poeți ai modernității precum Yves Bonnefoy, pentru care imaginea poetică nu este o ornamentație a limbajului, ci o formă de acces către realitatea profundă a lucrurilor. La fel, în lirica lui Seamus Heaney, peisajul – câmpuri, sate, drumuri – devine adesea un loc al meditației asupra experienței umane. În pictura chidoniană, spațiul construit funcționează într-un mod similar: el este, în fond, un peisaj interior transpus în imagine. Privite atent, lucrările artistului plastic, dezvăluie o tensiune între structură și spontaneitate. Se trasează liniile principale ale compoziției cu o economie de mijloace aproape grafică, dar peste această structură intervine un gest pictural liber, uneori abrupt.

Această alternanță creează impresia că imaginea se află într-o stare de devenire, ca și cum peisajul ar continua să se construiască sub ochii privitorului. Criticul american Clement Greenberg observa cândva că modernitatea picturii constă tocmai în această conștiință a propriului limbaj. În cazul acestei expoziții, limbajul pictural nu se ascunde în spatele iluziei realiste; el rămâne vizibil, activ, prezent. Suprafața tabloului devine un loc al dialogului dintre ordine și gest, dintre arhitectura compoziției și spontaneitatea tușei.

Privitorul observă, de asemenea, că figurile umane lipsesc aproape complet. Spațiile sunt ocupate doar de case, de străzi, de lumini. Această absență nu produce însă un sentiment de pustiu; dimpotrivă, ea intensifică relația dintre imagine și contemplare. Poetul portughez Fernando Pessoa scria într-unul dintre fragmentele sale că „orașul este o formă de a gândi singurătatea”. Această afirmație ar putea funcționa ca o cheie de lectură pentru picturile chidoniene. Străzile și clădirile, elemente ale unei topografii urbane, se transfigurează în metafore ale interiorității. Sound of Silence propune un tip de pictură în care peisajul este trăit din interiorul imaginii.

În ansamblu, lucrările expuse configurează un univers plastic coerent, în care arhitectura, culoarea și gestul pictural se întâlnesc într-o formulă expresivă personală. Curatoriată de Constantin Tofan și interpretată critic de Petru Bejan, expoziția confirmă maturitatea artistică a lui Dănuț Adrian Chidon-Frunză, de a crea discursuri vizuale care solicită atenția și reflecția privitorului, de a demonstra că pictura nu e doar pentru un banal exercițiu al ochiului, ci o experiență a întregului corp în raport cu spațiul. Spectatorul nu trebuie doar să observe pur și simplu un peisaj, ci este invitat să îl traverseze mental.