Sufletul în vibrație sau despre o expoziție care reverberează neașteptat de diafan

                Un eveniment fericit a avut loc pe 27 ianuarie 2024, la ora 11.00, la Galeria de artă a Liceului Dimitrie Cantemir din Iași. Intitulată „Preludii diafane”, expoziția de pictură a Corinei Melinte, curatoriată de dr. Ana Alexoaie- Conachi, s-a bucurat de o prezentare elogioasă din partea prof.dr. Cristina Talpan, precum și a doamnei Petruța Luchian.  

                 Atunci când a trebuit să-și precizeze reperele artistice și biografice proprii, artista a evocat cu dulceața patinei timpului evenimentele care au reverberat acut, au fost revelatorii prin prisma eu-lui său. A locuit un deceniu sub soarele Madridului, lumina meridională influențând experiența estetică și cromatica traseului său artistic într-un mod decisiv. 

              În copilărie, culoarea lila, un mov mai deschis, aproape spre roz, a devenit o coordonată gnoseologică a cromaticii vieții sale juvenile, aproape ca un fetiș. În capitala Spaniei, Corina Melinte a trăit revelația întâlnirii cu dimensiunea artistică a lui Joaquin Sorolla y Bastida (+ 1923), pictor impresionist valencian, „pictorul luminii”. Revelația întâlnirii în muzeul madrilen are legătură cu culoarea menționată prin prisma impactului luminii resimțit dinaintea tablourilor de mari dimensiuni ale spaniolului. „Atunci, în muzeu, am înțeles că arta nu e un meșteșug, ci mai mult e transmiterea unui sentiment pe care l-am simțit, o prezență a unei stări de mare valoare personală”, a mărturisit la vernisaj artista. Altfel spus, a rememorat experiența proustiană a întoarcerii în trecut prin stimularea unui simț, adică ideea victoriei creației artistice asupra timpului și morții. 

           La Marcel Proust determinantă este senzația gustativă aparent neînsemnată, nu imediat recognoscibilă („O plăcere fermecătoare mă cuprinsese, mă izolase, fără să am noțiunea a ceea ce o pricinuise... O plăcere făcând în același timp ca vicisitudinile vieții să-mi devină indiferente”)[1] , adică gustul prăjiturii devine sursa care a păstrat pură amintirea clipelor copilăriei. Pentru Corina Melinte, conectarea cu copilăria, cu jupa de culoare lila de la grădiniță, discuția în contradictoriu cu „doamna” care susținea că e culoarea mov, irumpe la revărsările de lumină ale lui Joaquin Sorolla de mai târziu... Revelația se produsese în cazul ei prin intermediul memoriei involuntare cu acea încărcătură afectivă care transcende timpurile în diacronia vieții.

          Pictura Corinei Melinte este plăcută, hedonistă, strălucitoare. Pare că artista desenează așa cum alți oameni scriu. Am putea bănui în artistă chiar o hipersensibilitate care se traduce prin culoare, emoție și mesaj.

          Culorile ei par a avea o viață a lor proprie, calde și sfinte precum ale unui cântec adresat inimii. Un sentiment irenic domină tonalitatea tablourilor. Puternice, intense pete de culoare, multe lila, se întind pe pânzele sale, așa cum se propagă în aer adierea zefirului, ceea ce creează un ușor sentiment oniric de amiază a primăverii. Tablourile indică trecerea de la un sentiment estetic exterior la o experiență estetică cu multiple valori interioare. Spre o purificare a instinctelor a ceea ce este impur, în iconografia artistei își face loc bucuria solară și vegetală, în contrast cu griul kafkian al societății ieșene în care subzistăm, altfel spus, un adevărat expresionism liric.

          „Culoarea este clapa. Ochiul este ciocănașul. Sufletul este pianul cu multe coarde. Artistul este mâna care, atingând clapa aceasta ori cealaltă, pune într-un mod anumit sufletul în vibrație”, spunea Vassily Kandinski.[2]

          În fața tablourilor artistei sentimentul de abandon voluntar, de acceptare a acestor gânduri, devine atât verosimil cât și posibil...

 [1] Marcel Proust, Swann, vol. I, Editura pentru Literatură, București, 1968, p. 57 – 60.

  [2] Vassily Kandinski, apud Mario De Micheli, Avangarda artistică a secolului XX, traducere de Ilie Constantin, Editura Meridiane, 1968, p. 100.