"Cocoșul de Burmezău" - Din ciclul "De-ale lui Brebenel"

Imediat după Sfânta Maria-Mare, care a fost pe 15 august, cu vreo 37 de ani în urmă, mă gândeam: "Oare când se vor coace perele alea văratice, mari și zemoase ale străbunicilor?". Seara, în curte, la cină, o aud pe bunica: "Mă', tu cân' iei salariu?", răstindu-se la moșu'. "De ce? Doar știi că marți, ce mai întrebi!" răspunde el repede. "De ce, de ce, de ce?" îngâna bunica mestecând în mămăligă. "Mă gândeam că poate îi iei luni și-l trimitem pe țângălăul ăsta la Galda, să vândă perele. Că o trimis mamă-sa vorbă, să-l trimitem să facă un ban, ca să-și cumpere teniși. Nu vezi că nu are cu ce mere la școală!" Șapă', cu ce să meargă la Galda?". "Cum, cu ce? Cu cursa." răspunde răspicat bunica. "Pfuiii, muiere, ăsta n-o fost niciodată sângur până la Galda, dapă-i să mai meargă și prin Teiuș."

Când am auzit astfel de vorbe, am sărit ca ars, de parcă o sărit mămăliga de pe sobă, direct pe mine. "Moșule, mă duc până la București și înapoi. Nu mă crezi?". Îmi aruncă moșu' o privire tăioasă și zice bunicii: "I-auzi, Mărioară, Ne scăpăm de el." și înghiți o bucată de mămăligă aburindă, proaspăt răsturnată pe masă. "Șepte lei am, dacă vrea să meargă. De întors...vede el!" încheie discuția moșu'.

Toată noaptea nu am dormit. Dimineața, la 7:30 eram în față la "Refractara", acolo oprea IRTA și ducea pe sate, muncitorii de la cărămidă și "Utilaj". Dotat cu o corfă de mână din nuiele, în care era o sticlă de vin de nova și câteva gheme din lână albă, acoperite cu o merindeață, m-am urcat ultimul în autobuz. "Tu un'e meri mă'?" întreabă șoferul. "La Galda de Jos, domnule!". "Câți ani ai?". "Paisprezece, domnule!". "Ai bani?". "Am șase lei și cincizeci de bani." Compostorul, un fel de ștampilă masivă din lemn și metal a lovit cu forță cutia în care se aflau banii și biletele șoferului, rupând și stampilând biletul.

De cum am intrat în curtea străbunicii, am văzut părul încărcat, perele mari ca pumnul, galbene și îmbietoare, mă așteptau. Vreo trei erau căzute pe jos, lovite. Am mâncat rapid două bucăți, înainte să mă întâlnesc cu străbunica, care trebăluia prin curtea păsărilor. A doua zi dimineața, după ce am umplut coșul cu perele frumos învelite în merindeață, am plecat la autobuz, la Trezănești. Autobuzul era plin, fiind zi de piață la Teiuș. Un nene la vreo 55 de ani, care stătea singur pe scaun, îmi face semn să mă așez lângă el. Am trecut cu greu de desaga lui de pe culoar, pentru că se mișca încontinuu. "Un'e meri, nepoate?" mă întreabă el. "Să vând pere la Teiuș, nenea." răspund eu mândru. "No, pă' atunci, merem amândoi la târguit." a adăugat omul. Autobuzul ne-a lăsat la biserică și de acolo mai era foarte puțin până la piață. La un moment dat, nenea s-a oprit, a desfăcut un crac la desagi și a scos un cocoș mare, pe care l-a lăsat liber la picioarele lui. În loc s-o zbughească, înaripatul nostru, proaspăt ieșit din întuneric, a pășit puțin, s-a scuturat zgomotos umflându-și penele și lăsându-și capul pe spate, și-a făcut simțită prezența printr-un cântat prelung, așa, ca de ora patru dimineața. Apoi, a plecat la "picior" spre piață, dirijat din când în când, de mâinile stăpânului. Țanțoș, cocoșul părea că el plecase la cumpărături. Ajungeau cuvintele "No, hai cu tata, hai cu tata!" să grăbească pasul până la prima tarabă din piață. Ajuns acolo, a fost urcat la loc de cinste pe mijlocul mesei de unde putea fi admirat de către precupețele din jur. Vădit entuziasmat, dar gândind că nu a primit destulă atenție și-a umflat pieptul și a mai dat drumul la încă două cântece, reușind să obțină atenția întregii pieții.

Imediat, gospodinele care căutau zarzavaturi și fructe pe la tarabe, au fost ademenite de oferta tentantă de proteină. "Cu cât dai "soneria" asta, mă', țărane?" întrebau ele. Capul omului s-a rotit brusc spre dreapta, sprâncenele s-au încruntat spre mijloc, pleoapele au acoperit pe jumătate ochii, iar privirea sticloasă a trecut pe lângă mine, oprindu-se pe o doamnă între două vârste, îmbrăcată elegant, cu mărgele și o pălărie mare roșie, împodobită cu multe pene. Înțelegând, parcă, frustrarea stăpânului, sau invidios pe penele din pălăria femeii, cocoșul a ridicat creasta, a întins gâtul cu ciocul înainte, aripile au coborât încet pe spate, iar picioarele făceau tărăboi pe betonul din ce în ce mai lustruit al mesei. Tot așa, brusc și brutal, cum a venit cererea, așa a venit și oferta: "300, cucoană!". Cucoanei i s-au lăsat fălcile în jos, iar buzele subțiri și țuguiate au întrebat cu ironie: "Da', ce are cocoșul ăsta, țărane? O fi cumva, curcan?". Iritat, omul nostru îi răspunde: "Nu, cucoană, nu-i curcan. Da' ăsta-i cocoș de Burmezău, înțelegi, mata?" La auzul acestor vorbe, doamna a scos un sunet scurt, un fel de pufăit, aerul ieșindu-i mai mult pe nas, iar bărbia i-a atins pieptul aruncat în față. "200, țărane, niciun leu mai mult, auzi?" a decretat doamna grăbită să încheie discuția cu interlocutorul său cam indolent, în opinia ei. "Am spus 300, niciun leu mai puțin!" a țipat stăpânul cocoșului.

Un "hmmm" aruncat peste umăr a încheiat discuția și a alungat clienta, dar și pe celelalte gospodine interesate de supa de cocoș. A mai rămas doar una, care în timpul "luptei" comerciale, a mângâiat cocoșul pe creastă, calmându-l să nu sară de pe masă. Apoi, s-a adresat omului: "Îi mult, omule, eu l-aș vrea pentru găinuțele mele, nu vreau să-l tai. Dar nu am atâția bani, îs văduvă cu doi copii mici, abia fac și eu rost de câțiva bănuți, lucrând cu ziua, pe unde apuc." "Auzi, și la asta îi trebuie cocoș. Păi, mă duc eu dacă-i văduvă." zise omul în barbă, mai mult pentru sine, după ce a plecat femeia.

Mai aveam de vândut vreo două grămezi de pere și eram pe gata. Nenea vânduse și el merele, dar peste cocoș se așternuse liniștea. Văduva a mai dat de câteva ori târcoale mesei, dar nu a zis nimic. În acest timp, îl văd pe nenea că scoate din buzunar două bețișoare inegale, erau cam cât un lung de palmă matură, apoi o listă și începe să mormăie ceva. Am înțeles că făcea un fel de calcul matematic, cu o metodă doar de el știută. Am tras cu ochiul și..."cinci pite semi, un metru de feștilă, două litre uloi, cinci kile sare, zahăr vărsat", iar ultima de pe listă era "teniși pentru țânci". Phuii, drace, da', nu pentru asta am venit și eu?! Mi-am numărat rapid banii. Aveam fix 18, 50 lei, cu restul de dimineață cu tot. Din care, 6,50 lei mă costa cursa Teiuș-Bărăbanț. Am înghițit în sec, eu mă gândeam că-mi rămân și de ceva dulce, dar nu aveam noroc de data asta. Ridic privirea și îl văd pe nenea că o ia printre mese și se întoarce cu văduva, trăgând-o de mână după el. Femeia se apăra și nu prea. "Lasă-mă, omule, că nu am atâția bani să-ți dau! Și dacă aș avea, cocoșul ăsta nu face atâta." Mai calm decât înainte, nenea i se adresează femeii: "Te văd o doamnă liniștită la casa ta, mai necăjită și fără bărbat. Cât îmi dai pe cocoș? Că m-o enervat șteboaica aia fleșcăită și vocsâtă. De-aia am zâs prețu' mare.". "Vreau cocoșul, da', mai mult de 160 lei nu-ți dau pe el." zise femeia, mai dulce la vorbă acum, simțind pintenatul mai aproape. "Scoate banii și poate, dai și un pahar de vin!" "Dau!" zise femeia zâmbind de-abinelea.

În bolta din colț, am tot dat eu tururi pe la borcanele lunguiețe puse una peste alta, de unde bomboanele se scoteau cu scafă de tablă. Asta, până când magazionierul s-a răstit la mine: "Ce-ți trăbă, mă'?" Cu voce joasă, i-am răspuns: "O pereche de teniși!". "De care, mă'?" "Românești!" i-am răspuns repede. Ăia chinezești erau mai scumpi. "Ce măsură?". I-am dat bețișorul tăiat din vișin, cu care am venit de acasă. "12 lei! Altceva?" "Nimic, nenea! Mulțumesc!"

Al naibii nenea cu cocoșul, am crezut că doar eu i-am citit biletul, dar cred că și el mi-o numărat banii. Aud în spatele meu: "Fănică, dă-i și 100 grame de caramele. Plătesc eu.". Era omul nostru, urmat de femeia văduvă cu cocoșul în brațe. Și cum așteptam autobuzul, la colț de stradă, molfăind la caramelele cu lapte, aud glas de femeie: "Și, de unde zici că ești?" "De la Marinești!" "Și Marineștiul ăsta unde-i?" "Apăi, de la Întregalde, în sus, către Burmezău." "Și Burmezăul ăsta unde-i?" "Noo, Burmezăul ăsta îi acolo sus, unde dai mâna cu norii și unde vezi că întorc ulii." răspunde nenea, fostul stăpân al cocoșului, petrecându-și mâna pe după umerii femeii.

Viața este plină de surprize și întâmplarea face, să ajung după foarte mulți ani la poalele Burmezăului, condus chiar de fratele "cocoșului" nostru, tatăl proprietarilor de teniși. "Cucurigul", cu siguranță, mai devreme sau mai târziu, a ajuns într-o oală, dar "nenea" mai trăiește încă. El încă își alimentează lampa cu petrol și feștilă, cine știe, poate chiar din cumpărăturile făcute acum 37 de ani, pentru că, nu-i așa: viața este numa' ceas.

Categoria: Literatură- Cultură