"Salvarea și doboșul" - o poveste din copilăria lui Vasile Ioan

Avem și la Cugir un Ion Creangă autohton. Prin povestirile lui în stil ardelenesc ne poartă nu doar în copilăria lui, ci și în a noastră. Să vedem ce năzbâtie a mai făcut el în copilărie.

Salvarea și doboșul

"Cred că înghețata stimulează memoria. Recent am fost să mă tund și când mergi la frizer, musai să socializezi cu frizerița, că doar nu poți să stai în scaunul ăla și să-i admiri foarfeca, nu?! Și începe dialogul dintre noi:
- Pe unde ați mai fost?
- Păi, am fost să mănânc o înghețată în Geoagiu-Băi.
- Nuuuu, cea mai bună înghețată este în Alba, la Lazăr.
- Ei, na, eu am mâncat și mai bună pe vremea mea, la Kats evreul, colț cu Prefectura.
Și, uite așa, gândurile m-au dus înapoi în timp, tocmai în perioada sărbătorilor de iarnă, când trebuie cumpărați brazii de Crăciun. Îmi amintesc, eram cu bunica la cumpărături în oraș și știam că întotdeauna, în stația de autobuz din centru, venea un nene cu căruța, de prin Câmpeni și aducea brazi de Crăciun. Nu avea mulți și, de obicei, unu' și unu' fiind, foarte frumoși, îi vindea repede. Totul era să ai noroc să prinzi ziua când venea și el la Alba după cumpărături. Și încep eu să mă smiorcăi:
- Hai, buni, să cumpărăm un pom, că se gată!
Și trăgeam cu disperare de fustele bunicii spre căruța apărută ca un dar Dumnezeiesc. A amânat ea ce a amânat, dar până la urmă ne-am îndreptat spre căruța moșului. Surpriză! Mai avea doar un pom și erau negocieri intense între el și o consăteană de-a noastră.
- 15 lei ți-am zis, femeie, că merg și eu prin frig atâta drum până vezi tu bradul, aici.
- 10 lei, că n-ai săpat la el.
- 14 lei, ultimul preț!
- 10 lei, că plec și rămâi cu el. zise femeia dând să plece.
Atunci, am apărut noi, eu și bunica, care a întrebat vânzătorul de brazi:
- Mai stai pe aici?
- De ce? a întrebat căruțașul.
- Mai am de făcut cumpărături și aș vrea să îl las aici până la următoarea cursă, să nu mă plimb cu el prin magazine.
Cursa era un autobuz care făcea legătura între orașul mare și sătucul nostru la vreo 7-8 kilometri. Mergea din oră în oră, iar bunica s-a gândit să plecăm cu următorul, ca să mai avem timp pentru cumpărături.
- Uite, 14 lei și lasă-l aici în căruță că vin și îl iau când vine următoarea cursă! se adresă bunica hotărâtă, căruțașului.
- Bine, eu îs peste drum, la bodegă. zise omul înșfăcând banii.
La câțiva pași mai încolo, pe scările autobuzului care pleca spre sat, consăteana noastră i-a arătat bunicii pumnul și i-a strigat:
- Îți arăt eu ție!
Nedumeriți, ne-am uitat unul la altul și ne-am văzut mai departe de cumpărături. Autobuzul întorcea și ne lăsa la ultima stație, lângă bolta lu' Costică, iar de acolo mai aveam de mers un kilometru până acasă. Pe la Librărie, ne trezim că strigă după noi, Ieva consăteana.
- Stați, să încheiem socotelile cu bradul, că mi-ai luat bradul din mână. De ce o trebuit tu să te bagi în negocierile mele cu mocanul?
Și, înșfacă repede bradul, de partea mai groasă, să îl smulgă din mâinile bunicii.
- Pomul este al copilului, nesimțito. Tu ai plecat fără să-l cumperi, pentru că ești foarte zgârcită, de-aia nici nu aveți copii! a zbierat bunica.
Într-o clipă, pomul care urma să ne înfrumusețeze casa de sărbători, a devenit protagonistul unui război teribil, purtat în mijlocul străzii. Aveam vreo șapte ani, știu doar că am văzut negru în fața ochilor, atunci când pomul s-a rupt în două. Căutam cu disperare pietrii pe drum și nu înțelegeam de ce nu găsesc. Am aflat abia după ce mi s-a rupt vârful bocancilor. Pietrele care trebuiau, după știința mea, să fie cu nemiluita pe marginea drumului, acum se vedeau doar pe jumătate din zăpadă și erau înghețate bocnă, nu se dezlipeau. Am trecut la sloiurile de gheață și bulgări de zăpadă. Zburau spre capul femeii, de parcă erau salvă de rachete din Gaza zilelor noastre, în ceea ce se pare că a fost, primul meu război din viață. Nu știu cum am ajuns acasă, dar știu că vreo lună tot râdeau copiii de mine:
- Bă', mai știi când te-o adus bună-ta subsuoară, de la piață?
Se speriase rău bunica. Degeaba striga: "Stai în loc, copile, oprește-te!". Ca să mă poată opri, văzând că situația devenea periculoasă, m-a luat subsuoară, cu desaga în spate și ciotul de pom în cealaltă mână și a plecat mai departe spre casă. Am tot dat din mâini și din picioare ca să scap, să mă întorc înapoi, să termin ce am început, dar n-a fost chip. Și, uite-așa, se încheiau pentru mine, cumpărăturile de sărbători în acel an. Sau, nu?!
Pentru satul de atunci, bradul însemna începutul sărbătorilor religioase, cu colindele și poveștile de la gura sobei, vinul fiert cu scorțișoară, țuică cu chimin, tocăniță de purcel proaspăt tăiat, cu varză murată sau moarea de pe varză. Dar, însemna și liniștea mult așteptată a țăranului, după zdroaba lui din vară până în toamnă, târziu, ca să își umple pivnița cu bucatele anotimpului friguros. Bradul, pentru mine, simboliza, pe atunci, sosirea iminentă a lui Moș Gerilă, cu cadouri, beculețe, bomboane de pom. Astea din urmă, nu aveam voie să le mănânc decât după ce trecea popa cu Boboteaza, să boteze pomul și bomboanele, chipurile! Moșu', adică bunicul, a observat că mă uitam lung după ele și m-a învățat cum se mănâncă bomboanele.
- Câte una pe zi, copile, că eu le număr și dacă mănânci mai multe într-o zi, te spun la bună-ta. Desfaci ușor învelișul cu folia de aluminiu, apoi învelișul de hârtie cu ciucurei, scoți bomboana ușor și o înlocuiești cu o bucățică mototolită de ziar, apoi învelești ușor totul la loc, frumos să nu vadă bună-ta.
Abia pe la paisprezece ani mi-o spus moșu' că el nu număra niciodată bomboanele.
Cu ciotul de brad în casă și doar cu jumătate din bomboanele legate pe el, sărbătorile au trecut greu. Trebuia să merg în fiecare după-amiază să cumpăr pâine de la magazin. Vis-a-vis de magazin, cealaltă jumătate din bradul meu, cu luminițele aprinse și cu jaluzelele lăsate la geam până la jumătate, ca să nu vadă lumea ce scund îi, mă saluta cu bomboanele lui aurite. Duminica, când mergeam la biserică, văzând ce urât mă uitam la tanti Ieva, bunicul mă ținea strâns de mână până treceam de stranele femeilor, care erau la intrarea în biserică, iar Ieva avea strana chiar lângă culoarul principal. A fost greu până în primăvară, când s-a mărit ziua. Bunicii mă culcau pe la ora opt-nouă seara si cum era încă ziuă afară, ei se duceau și mai roboteau prin curte și grădină. Și, cum primăvara totul înverzește și gândurile răzbunării au încolțit în mintea mea. Într-o seară, după ce a plecat bunica din casă, m-am îmbrăcat și am deschis geamul de la dormitorul care dădea spre grădină. Primul obstacol a fost plasa pentru țânțari care era prinsă cu pioneze, din alea mari și bunica nu o mai scotea nici peste iarnă. Am desfăcut cu un cuțit pionezele ruginite și peste gard, dus am fost. Prima oprire, grămada de cărămizi a lu' Petrică din cornul uliței. Am spart o cărămidă în două și, nevăzut de nimeni, am făcut a doua oprire, geamul în spatele căruia era cealaltă jumătate de brad al meu. Tot nevăzut de nimeni, m-am întors pe același drum către casă. Plasa nu am mai prins-o în pioneze, nu puteam din interior, dar am închis geamul, m-am dezbrăcat și m-am culcat liniștit mai departe. A doua zi așteptam reacțiile consătenilor, vorbele în sat umblau repede, mai ales dacă femeile erau și neamuri sau făceau parte din același grup de prieteni. Nici duminica la biserică nu s-a vorbit prin curte despre vreo întâmplare mai serioasă, doar privirea Ievei, parcă era mai încordată ca de obicei, în momentul în care m-a văzut. Lipsa de reacție, faptul că nu se agita nimeni prin curte, lipsa poveștilor șoptite la ureche, că "Uite ce s-a întâmplat!", că "Oare cine o făcut așa faptă diavolească?", m-a făcut să cred că răzbunarea mea nu și-a atins scopul și în prostia vârstei mele fragede, am zis că trebuie neapărat să mai lovesc încă o dată "ținta". Jumătatea de cărămidă era tot acolo, în grămada lu' Petrică, pe vremea aceea, cărămizile se foloseau strict la ridicarea zidurilor, nu la făcut țăndări geamurile. De data asta, reacția a fost promptă și pe toate "canalele". Dimineața, înainte să plec la școală, îmi mâncam păpărada de ouă, când a venit Ghiza, prietena bunicii, care a dat cu ușa de la stradă în perete, a lăsat-o larg deschisă și a fugit până la bucătăria de vară.

- Mărioară, ai auzit tu, Mărioară?

-Ce tu, Ghiza, ce să aud?

-La Ieva lu' Turcu i-o spart asară jeamul de la uliță. Zice că-i a doua oară. Muierea își smulje părul și să traje cu mânile de cap în mijlocul drumului. Zâce că mere la Miliție și la popa să citească până s-o descoperi cine i-o făcut asta.

-No, iaca așe! zise bunica.

-Cum, tu, Mărioară, nu ți-i milă de săraca muiere, tu?

-Zău, să spun, nu prea! Și la popa să meargă să se spovedească să îi ierte Dumnezeu păcatele, că i-o rupt bradu', astă iarnă, la copilu' nost'. Nu-i așe, mă'?

-Îhî! am răspuns eu și am zbughit-o la școală.

-Mă tot uitam în pauze, dacă, cumva, vin milițienii, iar când o venit domnu' director Vancu, la ora de matematică, în control, mi-o stat inima în loc. Seara, însă, o fost și mai rău. Pe la ora șapte, încă nu era înserat bine, o venit Tanti Cuța, dădaca mea de când eram mic, o femeie deosebită, ca și soțul ei, dealtfel. Era calmă, iar cuvântul ei spus era literă de lege. Nu am auzit-o niciodată să mintă sau să spună un lucru rău despre cineva. Când am văzut-o că intră pe ușa de la stradă, am avut o presimțire și cum stăteam în pat, m-am prefăcut că am adormit subit, dar ochii erau ușor întredeschiși, iar urechile, pâlnie. Bunica strângea resturile de la cină și se pregătea să mestece cu făină, frunzele din mâncarea pentru porci.

-Bună seara, oameni buni!

-Bună seara, Anicuța! a zis moșu' mai în șoaptă, arătând cu capul spre mine, semn că discuția o să fie mai în șoaptă.

-Hai, stai jos!

-Stau, da' nu stau mult, că îl aștept pe Puiu să vină de la Sibiu. Doarme șmecherul? Acum era treaz, acum a ațipit. Cred că l-o înmuiat mămăliga și tocana lu' Mărioara. Bun, no ia auziți de ce am venit. Jenica de la pită, știți că stă lângă mine.

-Ce-i cu ea? întreabă curioasă bunica.

-O venit acum, după ce-o închis la pită, că aseară n-o mai apucat. O avut control de gestiune, c-o lipsit niște pită neagră din dubiță. Or stat până la nouă de or tot numărat banii și marfa.

-O pățit ceva?

-Ea nu, dar geamu' lu' Ieva s-o făcut țăndări, pe la nouă și ceva, așa dintr-odată, de o zis că s-o speriat și revizorul și-o trăbuit să mai numere incă o dată pitele.

-O, săraca!

-Săraca, săraca, da' nu vrei să știi cine o spart geamul?

-Cine l-o spart?

Buzele s-au strâns tare ca să nu rosteacă cuvintele, dar capul a indicat în direcția pernei de la capătul patului, acolo unde presupuneau ei că dorm eu.

-Tu, Anicuță, după cum vezi, eu îl culc devreme pe copil, la ora nouă nu putea fi asară în sat, eu l-am dus sus în casă și l-am băgat su' plapumă și ușa de la uliță am închis-o cu mâna mea.

-Mă duc până în grădină. o zis moșu', ieșind pe ușă.

-Așa o zis Jenica - se apără tanti Anicuța - o zis că l-o văzut.

-Nu cred, tu, nu are cum. a decretat bunica.

-No, io mă duc, atunci. Jenica nu spune la nime', că copiii îs prieteni și colegi de clasă. Io am vrut numa' să vă zic, apă', voi faceți cum vreți. a zis Anicuța după ce o venit moșu' din grădină.

-Mergi cu Dumnezeu! a zis moșu', închizând ușa în spatele ei.

-Ce îți trebuie grădină, acum, și ție? o întrebat bunica.

-Pionezele de la plasa de țânțari îs scoase, cablul de la antena relevizorului îi dat în partea ailaltă a geamului și pe bordura de sub geam îs urme de tină ca și cum s-o urcat cineva pe geam. a zis moșu', rămânând în picioare, parcă anticipând ce o să se întâmple. În momentul acela, meștecăul de la porci s-a ridicat în aer, spre direcția mea și bunica a zbierat:

-Îl omor!

M-am chircit, convins fiind, că urmează lovitura.

-Sssst! Cu bătaia nu rezolvi nimic acum, îi târziu. zise moșu'.

Bătrânul avea, când era mai tinerel, 1,87 metri înălțime, iar bunica 1,56 metri. Mâna bunicului prinse zdravăn mâna bunicii care ținea meștecăul ridicat până la bec, se uita în sus la el, iar lacrimile i se înodau sub barbă.

-Lasă-mă să-l omor, ca să știu de ce mă leagă mâine ăia de la Miliție! a zis printre sughițuri, bunica.

Eram paralizat, nu mă puteam mișca, am vrut să o iau la fugă afară pe ușă, dar picioarele nu mi se mișcau. Stăteam doar chircit și am închis ochii de tot ca să nu mai văd nimic.

-Te rog, liniște-te și lasă-mă pe mine să rezolv situația! Du-te și dă de măncare la porci, eu îl duc sus în casă și povestim după. Bine?

-Și cum rezolvi? întreabă bunica, cu inima frântă de ce auzise si de ce spuse.

-Prin metoda "Salvarea". Și, acum, du-te, hai! a spus convingător și împăciutor bunicul.

Când eram mic, de vreo trei ani și jumătate, spun gurile rele, că în urma unei dispute cu un alt copil, ce venise cu jucăriile în grupul nostru de joacă, în curte la noi, unde aveam o grămadă de nisip, am început să plâng din senin. Așa de mult am plâns că m-au dus la doctorul Hangu, la Dispensar, iar acesta, neavând ce să-mi facă, a chemat Salvarea. Știți, voi, dubița aia albă, cu geamuri vopsite cu roșu și girofare albastre. Făcea: nino, nino, nino! Ei, bine, după ce m-am urcat în Salvare, cu mama nu am mai plâns deloc. La spital m-a examinat un doctor specialist pediatru și m-a trimis acasă. Nu aveam nimic. Când m-am dat jos din autobuz, am început din nou să plâng, iar doctorul Hangu a chemat din nou Salvarea. La spital, același medic a întrebat-o pe mama când am încetat să mai plâng? "Când l-am urcat în Salvare nu a mai plâns deloc, domnu' doctor.". "Bine, mergeți la magazin și cumpărați-i o Salvare de jucărie. Copilul este perfect sănătos, doar că vrea o jucărie. Au trecut patru ani de atunci, până când...

Duminica următoare, când s-a terminat slujba la biserică, am ieșit cu moșu' de mână și mă uitam să nu mă vadă Ieva sau Jenica. Când colo, Ieva, chiar în fața bisericii, împărțea lumânări și colaci pentru pomană. Era parastasul unei vecine și așa se ajutau pe atunci, femeile, între ele. Când a văzut-o moșu', m-a împins în față și mi-a zis:

-Ia, du-te, mă, tu cu bună-ta, acasă! Hai, repede!

Dar, cum mă duceam spre casă, l-am văzut pe moșu' că a tras-o deoparte pe Ieva și îi spunea ceva. Deodată, aceasta s-a enervat și a vrut să plece, dar moșu' a prins-o de mână și i-a vorbit din nou.

-Ce face moșu-tău ăsta, de nu mai bine? a întrebat bunica.

Mâna stângă a bunicului ținea mâna Ievei, iar dreapta, având ceva înăuntru, a acoperit-o. Luni seara m-am dus să cumpăr pâine. Jenica era cu Ieva după tejghea și mi-a zis:

-Ia, zi, mă', copile, ce prăjitură vrei tu din vitrina asta?

Eu voiam doar să mă evaporez. Ridicată pe vârfuri ca să vadă până sus, acolo unde erau cele mai scumpe prăjituri, Ieva a zis:

-Dă-i un Doboș!

Era cea mai scumpă prăjitură din galantar și pe departe, cea mai bună. Foarte rar ne puteam permite câte un Ișler care costa 1,10 bani. Avea o bucățică de hârtie, un fel de bulină cu marginile ondulate, abia îți încăpeau două degete ca să nu atingi prăjitura. Dar, Dumnezeule, un Doboș! Toți ne suceam gâturile după el, dar puțini își puteau permite. Costa 5,25 lei, aproape cât o pâine semi. Am primit pâinea, am primit și Doboșul, învelit frumos în hârtie de pergament și am zbughit-o la fugă, fără să mai spun "Bună seara!" sau "Mulțumesc!".

-Ce-i, mă', s-or luat câinii lu' Ghiucuța după tine?

-Nu, moșule! Uite, Ieva mi-o dat un Doboș!

-Păi, ce mai aștepți? Ia, vezi, îi bun? Mai bine îți dădea o mamă de bătaie, că o ajutam și eu. Da', oricum, nu-i târziu nici acuma! a zis bunica.

-Taci, muiere! Ia, zi, mă', îi bun Doboșul?

-Îi bun și dulce, moșule.

-Păi, vezi, mă', copile, să mergi să faci ce trebuie. Să îți ceri iertare de la femeie, că i-ai spart geamurile.

-Mai vede el bani de dulciuri! La anu' ălălalt, până să gată banii pe geamuri! continuă bunica.

-Taci, femeia, dacă-ți spun odată!

Domnule, ce ți-e și cu telefonia asta fără fir a satului! A doua seară, Ieva mă aștepta, parcă, în față la magazin.

-Tanti Ieva, să stiți că eu v-am spart geamurile și vă rog să mă iertați pentru că n-o să mai fac niciodată așa ceva!

M-a luat pe după umeri și m-a împins ușor în magazin.

-Știu, mă', copile! Mi-o zis moșu-tău. Te iert. Și pentru că ar trebui să-mi cer si eu, cumva, iertare pentru bradul de Crăciun...Jenica, încă un Doboș și o sticlă de suc Cico.

-Mulțumesc, mulțumesc! am strigat dintr-o suflare.

Nu am mai așteptat imbolduri și când am ajuns la Librărie, lichidasem și sucul și Doboșul, fără să răsuflu.

-Ce-i mă', ce-ai pățit de ești tot balegă pe la gură?

-Moșule, i-am cerut iertare la tanti Ieva și am mai primit un Doboș și...și un suc, pe deasupra.

-Și cum o fost, mă'?

-Șă știi că ăsta de astăzi parcă o fost mai bun și mai dulce.

-Ha, ha, ha! Vezi, mă', copile, ăsta este gustul adevărat al iertării. Iertarea îi dulce ca și Doboșul. Să ții minte asta pentru tot restul vieții tale! A trecut mult de atunci și astăzi mă mai supără câte unul, dar acum îmi cumpăr singur Doboșul. Cărămida o mai țin în mână doar pentru a construi punți acolo unde simt că nu este dulce și acolo unde mă îndeamnă el prin vis să o fac. Pentru că, nu-i așa, eu cred că bunicul meu deținea secretul zahărului pentru oameni."

Categoria: Literatură