Sărbătorile de altă dată.Boboteaza sărbătorită la 6 ianuarie, tradiții și obiceiuri

   Boboteaza, ca și Crăciunul, este precedată de un ajun mai deosebit, ajun ce concentrează o mulțime de practici și credințe ce decurg, în special, din datina numită Umblatul preotului cu botezul sau Chiralesa (Chiralexa).

Pe vremuri în alaiul preotului intrau și adulții, însă cu timpul alaiul a devenit apanajul copiilor. Urmând oarecum modelul colindelor, Chiralesa este socotit un obicei de purificare a spațiului și de invocare a rodului bogat. De regulă, băieții înconjurau de trei ori toate construcțiile din gospodărie, sunând din clopoței sau fiare vechi, strigând „Chiralesa, / Spic de grâu, / Până-n brâu. /. Roade bune / Mană-n grâne!” sau numai Chiralesa;  acest cuvânt provine  din neo-greacă și înseamnă „Doamne miluiește!” Exista credința că strigând  Chiralesa oamenii capătă putere, toate relele fug și anul va fi curat până la Sfântul Andrei.     

 În partea Moldovei și în special în Bucovina, venirea preotului era așteptată cu cea mai mare nerăbdare îndeosebi de fetele mari de măritat; acestea, atunci când îl zăreau venind, luau mărgelele, cerceii și șase boabe de grâu și le punea sub pragul pe unde urma a trece preotul. Puse sub pernă  în noaptea dinspre Bobotează ( 5 spre 6 ianuarie),  se zice că vor ajuta  fetele să-și viseze ursiții. Magia premaritală din ajunul Bobotezei avea însă în centrul  ei busuiocul, comunitățile tradiționale socotind această plantă „totem” ( emblemă a unui grup de persoane, familie, trib, clan, popor, care la amintește de origine), investind-o cu numeroase atribute erotice; acum, fetele sau femeile fac tot posibilul să rupă, să ceară, să fure busuioc din feștocul (pămătuf) popii, urmând ca, pus sub pernă, acesta să le aducă în vis bărbatul hărăzit de Dumnezeu.  Bucovinenii socot că oamenii l-ar fi acoperit la botez pe Domnul Hristos cu busuioc; de atunci se spune că se folosește busuiocul pentru stropit cu agheazmă.       

De obicei, în întâmpinarea preotului ieșea gospodarul casei, având în mâini o lumânare aprinsă. Gospodina avea grijă să arunce înaintea popii grăunțe de porumb, sperând că astfel va avea noroc la ouă;  dacă nu putea arunca grăunțele,  le punea sub așternutul unde urma  să stea preotul. Acesta stropea cu agheazmă toată gospodăria, uneori urcând și în pod, credința generală fiind că agheazma alungă Necuratul și duhurile rele. Apoi, preotul era invitat, destul de insistent, să se așeze pe pat și să guste bucatele de pe masă;  știind cu câtă tărie  cred fetele că altfel nu le vor sta pețitorii, iar femeile că nu le vor sta  primăvara cloștile pe ouă și pe pui, preoții de voie, de nevoie, se așezau;  altfel, riscau să fie petrecuți, e adevărat, pe furiș,  cu cociorba. În acest caz, gospodina se punea pe locul  unde ar fi trebuit  să stea popa. De regulă, preotul primea un fuior de cânepă sau,  mai recent, de bumbac, crezându-se despre acest fuior că este barba lui Hristos și că de el,  pe de o parte, se vor prinde toate relele iar, pe de altă parte, că Maica Domnului împletește din fuior saci, cu ajutorul acestora, la învierea morților, urmând a salva sufletele din iad.       

În zona Maramureșului, în special în comuna Moisei, în data de 5 ianuarie, în Ajunul Bobotezei, oricât erau zăpezile de mari, se umbla cu crucea la toate casele într-o singură zi oricât de răzlețe sau multe erau gospodăriile. Pentru aceasta, pe lângă cei doi preoți a celor două parohii și a mănăstirii existente atunci, erau formate echipe suficiente care să facă față, în componența cărora erau diecii (cântăreții), crâsnicii, consilieri parohiali, călugării și frații de la mănăstire, repartizați pe zone, iar dacă unele echipe terminau mai repede ajutau pe celelalte. Uneori se termina târziu în noapte. Echipele umblau cu alai de copoii care strigau Tiralexa Doamne,/ Grâu de primăvară / Și-n pod și-n cămară / Și pe prispă afară ( invocau belșugul). Fiecare copil avea câte o traistă în care puneau colacii, merele și nucile cu care erau răsplătiți. Ei pe parcurs se schimbau cu alții pe traseu că nu rezistau prin zăpadă uneori fără pârtie, toată ziua, iar dacă li se umplea traista, o lăsa la o gospodărie, urmând să o ducă acasă în zilele următoare continuându-și activitatea cu o altă traistă goală. Acest procedeu era folosit și de persoanele adulte din echipe, care lăsau pentru un timp colacii, sacii plini cu grăunțele adunate și fuiorul.       Preotul, cu echipa și celelalte echipe erau conduși cu lumânarea aprinsă de membrii familiei la care au fost cu crucea (botezul) și predați la familia următoare,  unde erau întâmpinați de gazde la intrarea în casă cu lumânare aprinsă împreună cu toți membrii familiei. Preotul intra în casă  stropind cu agheazmă toate încăperile și stropind capul fiecărui membru al familiei în timp ce săruta crucea. În acea zi nici un membru a familiei (cu excepția copiilor mici) nu mâncau nimic până nu sărutau crucea și erau stropiți cu agheazmă, indiferent la ce oră se întâmpla aceasta. Toată mâncarea era de post. Preotul și ceilalți erau așteptați cu masa plină de bucate, obligatoriu tocăniță de ciuperci uscate, compot de corobețe ( fructe uscate, mere, pere, prune), sarmale cu ciuperci și păsat, vărzări ( plăcinte umplute cu varză murată călită, coapte în cuptor) etc. De băut o sticlă cu țuică naturală de prune, apă proaspătă de izvor și tisăliță ( un borș din pâine dospită din făină de ovăs), o creangă uscată de busuioc, o cană de apă pentru a completa aghiazma, ce o lăsa la gazdă, agheazmă, ce o păstra într-o sticlă ca pe un leac sfânt. Din bucatele de pe masă preotul și însoțitorii gustau spre bucuria gazdelor. Tot pe masă erau pentru preot și însoțitorii lui, colaci de dimensiuni diferite în funcție de ierarhie, iar pentru popa și parohie un blid de porumb sau grâu și un fuior de cânepă din care se  împleteau funii pentru tras clopotele. Nu se dădeau bani, că nu toată lumea avea posibilitatea, plata era în natură, fără concurență între gospodării. La alaiul de copii colacii erau destul de măricei, de peste 300 g și primea fiecare oricât de mulți erau, dar de regulă erau sub zece. Ei primeau la unele case și mere sau nuci. Și aici fetele rupeau din busuiocul preotului o crenguță ce o punea sub pernă pentru a visa viitorul soț. Preotul la plecare intra în grajd și stropea cu agheazmă grajdul și animalele, fiind apoi conduși cu lumânarea aprinsă până la următorul vecin.      -

Ajunul Bobotezei era îndeobște o zi de post. Se spunea despre acei care țineau post negru că vor putea să întoarcă ploaia și grindina. Fetele mari țineau post în credința că Dumnezeu le va da bărbați buni, cuminți și frumoși.       

La Bobotează, datina cea mai importantă era Iordanul sau Sfințirea cea mare a apei. Se crede că oricine ar intra în această zi în apă este apărat de toate bolile. Sfințirea apei se făcea într-un loc special amenajat lângă o fântână sau o apă curgătoare,  aici fetele urmărind cu  înfrigurare momentul în care ieșea preotul din biserică;  dacă vedeau prin preajmă un flăcău călare pe un cal alb, sorocul lor, aveau 100% șanse să se mărite în anul respectiv! 

Se spune că atunci când preotul aruncă în apă crucea, dracii ies din apă și o iau la fugă.  E bine de știut că după Bobotează nu se spală cămăși timp de opt zile, căci apele, fiind curate și sfințite, pot fi chiar băute, ca atare, ele nu trebuie, în nici un chip, întinate sau spurcate.       

Momentul luării agheazmei, provoaca (ca și azi) o îmbulzeală generală, cauza constând într-o credință conform căreia agheazma luată înaintea altora e „ mai bună pentru dragoste, cinste, măritare”. Din agheazmă beau toți ai casei, se stropesc mormintele din cimitir și se pune chiar și în mâncarea vitelor. Din casa fiecărui om nu trebuie să lipsească această aghiazmă de la Bobotează care e folositoare în multe ocazii. Agheazma era păstrată într-un șâpușor, la sau lângă icoane, i se mai zice și „lecuitoare de orice boală”. Chiar și copiii morți nebotezați puteau fi botezați dacă mamele lor cărau șapte ani la rând, de la șapte biserici, agheazma mare și le stropeau mormintele. Ne putem da seama cât de mare era încrederea în puterea vindecătoare a apei sfințite dacă s-a ajuns la astfel de practici.     

Poporul consideră că până la Bobotează e dricul iernii. De acum crapă gerul și iarna e pe ducă. Ploaia la Bobotează prevestește o iarnă lungă, timpul frumos anunțând o vară pe măsură. Dacă bate crivățul este semn că vor fi roade în bucate, iar de curge din streașină se spune că se va face vin bun.     

  În concluzie se poate spune că la Bobotează ca sărbătoare tradițională, se regăsesc practici specifice zilelor de reînnoire a timpului,  cele mai multe dintre ele fiind dedicate purificării mediului înconjurător, în special a apei.

DRAGOMIR  VLONGA          - Alba Iulia -           30. 12.  2022.