Vizită la Muzeul Etnografic din Crăciunelu de Jos

Muzeul Etnografic din Comuna Crăciunelu de Jos este o entitate culturală locală foarte importantă, adunând obiecte din sfera vieții populare a oamenilor ce trăiau în mediul rural transilvănean în vremurile mai îndepărtate. La intrare, muzeul te întâmpină cu un aer cald, familiar, de casă bătrânească, atrăgând atenția printr-o siglă pe care sunt menționate numele persoanelor darnice, ale căror obiecte de port popular și de uz casnic sunt prezente în frumoasa încăpere, constituind arsenalul cultural în sine. Conform mărturiilor doamnei Dorina Todoran, mama cunoscutei interprete de muzică populară, Ina Todoran, muzeul este unul dintre cele mai prețioase avuții ale comunei în care dânsa locuiește, în colecția de obiecte găsindu-se lucruri personale, precum fotografii sau cele două „rânduri de ii”, obiecte de uz casnic și multe altele. Tot dânsa ne spune că, în principiu, acest obiectiv cultural se vrea a fi o valorificare a tuturor bogățiilor trecutului și tradițiilor românești locale. Expoziția a fost constituită extrem de greu, oamenii despărțindu-se nu tocmai ușor de amintirile lor. „S-a dorit a fi o cale de recuperare a trecutului nostru, prin aceste mărturii care, zic eu, dau identitate spirituală și materială acestui loc. Este deschis atât pentru trecători, dar mai mult pentru localnici, pentru a-i invita să-și prețuiască ei aceste tradiții și prestigii, să le ocrotească.” Amenajarea  interiorului imită o casă țărănească, vizitatorii fiind surprinși să vadă o odaie simplă, pentru dormit, unde se află patul, iar deasupra acestuia, „chindeul”, la loc de cinste. Pe o masă se află o carte de rugăciuni și o lampă, acela fiind locul destinat rugăciunii înainte de luarea mesei, învățatului, muncitului și dormitului, oamenii înghesuindu-se cu toții în același pat de paie. În interiorul muzeului se poate vedea un război de țesut care nu putea lipsi din casele țărănești, la care gospodinele țeseau ii, cămăși, covoare și o multitudine de alte obiecte vestimentare sau cu altă destinație. De asemenea, sunt prezente și porturi populare, împărțite în două grupe: portul de toate zilele și portul de sărbătoare. Doamna Todoran ne spune că „se cosea foarte mult la lumina lămpii”, tocmai din cauza faptului că nu exista altă sursă de iluminat, după lăsarea întunercului. Pe pereți se găsesc ornamente specifice, așa-numitele „blide”, ornamentate cu detalii florale și figuri geometrice. În dreapta patului, se găsește „laghița”, unde dormeau, adesea, copiii familiei, fiind un obiect de mobilier extrem de îndrăgit, cu precădere iarna, când vremea era rece, iar oamenii stăteau mai mult împreună. Este prezent și steagul de nuntă. De această dată, doamna Todoran ne mărturisește că, în contextul unei căsătorii dintre doi tineri din sat, stegarul satului traversa, cu steagul de nuntă, întreg satul și înștiința lumea în vederea participării lor la eveniment. În apropierea ușii, se poate observa un plug, unde erau înjugați boii pentru arat. De altfel, ies în evidență și porturile populare specifice mirelui și miresei. În zona Ardealului, imprimeul întâlnit pe majoritatea obiectelor de port este predominant geometric, culorile perpetuu întâlnite sunt alb și negru, pe când, în alte zone ale țării, fondul predominant este cel floral și colorat. Așadar, după cum denotă atât imaginile, cât și cuvintele doamnei Todoran, portul popular și stilul de viață pe care acesta îl atrage după sine sunt cele mai prețioase valori ale omului, fie contemporan, fie cel care aparține vremurilor de mult timp apuse. Portul popular ne va aminti veșnic de greutățile prin care predecesorii noștri au trecut, de puținele bucurii specifice vremii, dar și de frumusețea timpurilor desprinse parcă din Amintirile lui Creangă, lucruri care nu se vor mai întoarce, dar pe care avem șansa de a le păstra în sufletele noastre.