***

costel stancu intră liniştit în oraş convins că omul

e ceva mai mult decât o găselniţă a lui dumnezeu

ar dori să uite tot însă memoria lui seamănă cu

o groapă ce se adânceşte pe măsură ce vrei să ieşi din ea

şi astfel nu poate fi fericit degeaba îl iubiţi îl urâţi

voi o sută de femei alungate cu pietre

zadarnic căutaţi la picioarele sale iertarea el trece mai departe

găsind în dreptul fotografului acelaşi ins fără

o faţă anume (îşi va aminti

târziu mişcările lui prevestitoare de  rău)

el se deosebeşte de ceilalţi tocmai fiindcă nu-i poate imita

ştie că nu există sfârşit şi trebuie mimat unul

trebuie găsit un joc dacă joc poate fi acesta unde

moartea e trişorul pe care îl prinzi

dar de fiecare dată el îţi arată mâinile goale.