Angelina Popovici: ,,Amestecul de pictură și poezie dăruit nouă de către Victor Cobzac”

     Florile sunt ochii Poeziei, nu știați? Prin frumusețea lor Creatorul ne trimite Har pentru florile gândurilor. Să ne molipsească de minunea creației. Creând florile pentru noi, Bunul ne-a binecuvântat. 

     Victor Cobzac este răspunzător de dumnezeirea dinăuntru său ca un fiu ascultător. A adunat înțelepciune de la oamenii din Ungheni, culori de la codrii de acolo, le-a amestecat cu fraze din biblioteci.

     Poezia din sufletul lui Victor Cobzac se prelinge prin mâna care ține pensula, apoi mai departe pe pânză, în mlădițe de sălcii. Să tot visăm, să ne transpunem imaginar lângă apele curgătoare, sub niște ramuri cu putere nemaipomenită de creștere și regenerare, de adaptare la orice condiții climatice. Lumea plină de culori pastelate, ca în picturile lui Victor Cobzac, să ni se deschidă în splendoarea unor noi începuturi, iar sfârșitul tinereții spiritului să se tot amâne.

     Florile lui Victor Cobzac îngână melodii de leagăn. Așa-i că auziți un suspin timid despre „Somnoroase păsărele”? Ne transpun în căușul mâinilor Lui și imediat dispar frica, zbuciumul, grijile... Liniile lăsate de penelul pictorului sunt simple, cad blând ca razele soarelui în după-amiezile de toamnă. Lumina toamnei alunecă peste trăsături, haine, obiecte, intră în inimile noastre, ne preschimbă sângele în auriu tihnit de octombrie.

     În vis redevenim ciobănașul cu oile sale, pătrunzând același univers de cerc, unde se aud tălăngi, miriștea e mustoasă sub tălpile desculțe și Grivei, prietenul fidel, dă alături din coadă. Cercul unei vieți grele, dar și tihnite, unde fiecare mișcare e știută din timp, după semnele vremii de afară. O nostalgie răvășitoare, durută, legată de  întâmplările din copilărie, purtată pretutindeni tot restul vieții. Doar am fost pe nevrute exilați din copilărie și simțim asta tot mai acut cu fiece toamnă trecătoare.

      Și deodată, în toată armonia molcomă și lină a unei toamne, un vârtej, o amețeala, zbor de fluturi în stomac. „Chemarea dorului” e forța motrice care mișcă pământul și cerul, apa, albastrul. Fluxul ce trece nevăzut între îndrăgostiți. „Jumătate nins cu nea, jumătate viorea/ Parcă legănat de-o stea, Dorul”, îngânat cu măiestrie de Tudor Gheorghe. Femeia curgând în dor, de dragoste, ca o salcie. Bărbatul, vânturându-se în dor, ca stejarul... Dorul e cel care ne mișcă spre noi orizonturi, stârnind curiozitate. Ferice de cei încercați de dor. Vai de cei mistuiți de dor. Norocul și blestemul la un loc, dorul. Amestec din poezie și pictură, izvorând una din alta, ca în lucrările lui Victor Cobzac.

     Victor Cobzac prin picturile sale ne descântă de spaime, de durerea adevărului dinăuntru tăcerii, umplându-ne sufletele de armonie. Vrei să trăiești! Acel gust paradoxal de drag de viață care apare în izbucnirea auriului la sfârșit de toamnă. Odă vieții adusă de verde înainte de a cădea lin spre lut, spre altă taină. Vrei ca gândurile, ființa, întreaga stare anume așa să treacă pe tărâmul tainic al neființei, în vrajă aurie, spre pâlpâirea unei lumânări aprinse la căpătâi de cei mai apropiați. Moartea e doar o trecere în tihna ierbii, ne învață sfinții Părinți. În melodia frunzelor în cădere, pocnetelor de nuci la pământ și a gutuilor, în miros de crizanteme, pe fundalul merelor roșii pe crengile goale, marea taină aurie a morții. Adică, a învierii din morți, a vieții fără de moarte. Fără de moarte sunt și mamele, dragele, smerite, cu mâinile obosite pe poale, prezente în alegerile pe care le facem.

Poezia din picturile lui Victor Cobzac are ochi de albăstrele, gălbenele, vâzdoage, …, mesagerele unei ierni iminente, alături de gutui, mere, fructe domnești. 

Totuși, trecerea timpului să nu ne sperie, ci să ne pregătim clipă de clipă, înaintând spre zarea tainică mai înțelepți. Să transformăm treptat gândirea din grădina craniană, văzând totul în lumina dragostei, cu acei ochi ai poeziei. E simplu, da? Acest fel de simplitate ne fascinează în lucrările pictorului Victor Cobzac.

     Sufletul artistului freamătă duios printre sălcii cromatice cu șoapte divine de dor, de pace și de drag de viață. Să le auzim. Și ni se va deschide „Poarta spreveșnicie”.