Angelina Popovici: ,,Cupe doldora de roade celeste de Vasile Sitari”

     Clipa ca vinul - până ajunge în nările și pe buzele noastre - trece aceleași etape ca strugurele. S-a născut prin minune, din verde crud. În „Tremur I,-II”, în „ Dor de dor”, desigur. Soare blând.  Vânt  crunt. În fiecare bobiță a timpului amintirile mustesc până ajung aici, în paharul din mână. Le savurăm? Sau gâl-gâl pe gât, cu ochii închiși și… prezentul imediat devine trecut.

      O amețeală ca o vrajă ne învăluie în fața picturilor lui Vasile Sitari. Adiere de vânt jucăuș? Sau mișcarea stativelor sub mâinile bunicii? Poate fâlfâitul penelor de pasăre? „Freamăt”, „Efort”, „Zbor”, iar „Plutire”. Suc de rodie simțit pe buze. Cupe pline, multe, în rotire. Imagini din ochiul caleidoscopului. De la starea aceasta de plutire  până la poezia pură e o fracțiune de secundă. Nu mai vrei să revii în realitate, ci să inventezi pe loc un basm personal cu final solar. Precum artistul și-a făurit „Poeme sub copac -I, -II, -III” alături de „Povești adevărate”.

• 

     De ce atunci licoarea clipelor ce le ținem în cupă, în căușul mâinilor, în camerele inimii, ne pare tulbure, cu impurități? Ce ne-ar păsa de partea cea goală? Poate, orgolioși, ne dorim mai multe? Poate partea cea goală e bucuria aproapelui și ne deranjează?  Sau acolo s-au ridicat la suprafață și plutesc ca uleiul pe apă iluziile noastre, invizibile pentru alții? Cum bem vinul-traiul? În loc să-l legănăm delicat, așa cum ne învață somelierii, să ni-l apropiem, contemplând-i mirosul, gustul… Ne-am învățat să savurăm clipa ori ba?

     Destinul primit din mâinile Lui ca pe o cupă ne pare insuportabil de greu. Mereu prea greu. Privirile ni-s întruna distorsionate. Partea cea plină a paharului nu e destul de plină, nu e umplută cu ce credem că ar trebui să fie. Dar cât de corect știm ce ne este de folos cu adevărat? Știm oare să răspundem sincer la întrebarea „Ce vreau eu de la viață”? Așa, concret, pe puncte?

     Ne privim în sticla paharului ca niște narcise.  Ne admirăm, desigur. Pe ceilalți îi vedem prin două sticle, ca prin două oglinzi, de partea asta a paharului și de partea cealaltă. De aceea rămân în taină, cu adevărul lor cu tot. Doar fantezia noastră îi modelează cum vrea. Pahare-oglinzi-sticle magice ca prismele, asemeni caleidoscopului, la stânga și ladreapta, în jur. În fața fiecăruia ce stă la cina cea de toate zilele. Ce mai sclipesc ele de la gândurile noastre! Credem că de la calitatea cristalului. Fals. De aceea greșim când dăm bani grei pe ambalaje. Tocmai zăngănesc  de la ideile noastre spuse și nespuse. Ce zarvă pe la sărbători! Agitație și veselie, dar ce rămâne după? Exact precum arată și paharele după chefuri. Pline de pete înșirate, răzlețe, cu semnele buzelor noastre. Ca în oglinzi ne reflectăm în sticlele paharelor. Suntem sărbătorile pe care ni le facem.

     Cupă? Asemănătoare cornului lunii, cu o barcă chiar. Simbol al suveranității la celți. Sau un „simbol cosmic: Oul Lumii, despărțit în două cupe opuse, dintre care una, cea a cerului, reprezintă imaginea Domnului”. „Cât de important e conținutul: apa, cu rol salvator (trecerea prin Marea Roșie) sau distrugător (Potopul), vinul (cu rol transcedental). Când bem acest lichid energizant din cupă, recepționăm informațiile, înțelegem  misterele”. Un Potir conținând lumină.

     „Fata cu rodie”. Ne îmbie s-o gustăm? Atent, să nu pățim ca Persefona care a gustat doar patru semințe în prizonierat și a fost condamnată să petreacă patru luni în infern… Sau ne promite înmulțirea semințelor spre întărire, spre prelungirea vieții? „Beți din cupa mea de piele”(N. Stănescu). Să întindem mâna sau să o retragem? „Printre mătase” taina.

„Al seminției mele cel din urmă sunt.

Pumn de lumină - tu,

pumn de pământ.Tu rodie,

tu floare mie…” (L.Blaga) 

     Ce vedem? Vas pentru rodii? Sau poate forma unui uter? E cuib pentru păsări! Ba e o frunză. E copacul insuși. Doi copaci ce se sărută. Ochi. Nu, e pană de păun. Din viteză le mai încurcăm, precum esențele.

     Frunze, arbori, pe ramurile cărora păsările, ca în paradis. Probabil, chiar fiica de împărat s-a transformat în Pasăre Măiastră. Ca o „mesageră a zânelor”, ne încântă, făcându-ne să ne simțim privilegiați. Întineriți. Trilurile sale au darul de a reda vederea celor orbi. Pasărea Măiastră prin coloritul său albastru ne ridică la lumea celestă, eliberându-ne de cele materiale. „Cântă, izvorând perle din plisc”. Cântă, pentru a ne vindeca de neliniști și frici și a ne recrea în fiece dimineață. „Ne dă din puterea luminii solare pe care o conține, pentru iubire fără margini și viață fără moarte”. Ne învață să ne eliberăm din limitele materiei și să devenim liberi prin zbor.

„Spre mine mă deschid ca o fereastră

În care stă pe gânduri Dumnezeu.

Și iată vine pasărea măiastră

Și pasărea aceasta sunt tot eu”(Marin Sorescu).

     În grădină cupele încep a înflori una câte una. Acuși își vor lua zborul și ele. Și Pasărea Măiastră, și mândra fată, și florile ce dau în floare printre cupe pline de albastru celest - cântarea culorilor. „Culorile-petalele luminii” (C.Crețan). Așa arată poezia ideală.

     Ferestrele căsuței de vis sunt și ele o cupă, prin care intră sau ba lumina celestă. Vrei să faci un pas și să intri în această ogradă, rămânând acolo pentru tot restul vieții. Sau măcar până când  în ogradă se va topi zăpada și din trunchiul - cupă vor inmuguri rămurelele.

    Cu glas de Pasăre Măiastră chiar mama îi șoptește copilașului basme despre Feți-Frumoși și viață fără de moarte.  Pe care cupă o va alege la deșteptare? Pe cea mai mare? Sau una modestă, cum a procedat fata moșneagului?

     „Grădinile din oglindă” sunt cele purtătoare de rod dinăuntru nostru. La care am muncit enorm să le curățăm de ranchiună, patimi. E sufletul nostru în orele sale de sărbătoare duhovnicească, în clipa de după slujba Învierii la Sf. Paște, când, curățat aproape că zboară. Ce dor ne este de această grădină mai apoi, tot restul anului! Dumnezeirea în amestec de culori.

     Talentatul pictor Vasile Sitari ne întinde o cupă cu un ou magic de dumnezeire. Cum îl vom îngriji, așa îl vom avea. Cum vom păstra cuibul, așa va rodi, așa va înflori sau ne va bucura cu semințe de rodii. „Colivia” în care ne cărăm umerii va capătă o culoare de amurg luminos sau... de răsărit.