Doamne, de ce mă simt sărac?

Doamne, cât de sărac mă simt. Mi-ai dat de toate ca să am și eu tot nerecunoscător sunt.

Mi-ai dat să nu văd cu un ochi, mi-ai zis că mi-e mai ușor, că mă protejezi, să nu văd toate relele lumii. Că-mi trebuie doar un singur ochi să privesc cerul. Așa o fi, Doamne! Te-am crezut.

Mi-ai dat să mă doară picioarele, să mă târăsc pe drum. Sunt ținta ironiilor, se aruncă cu pietre după mine. Nu unde lovește piatra, mă doare, acolo unde lovește cuvântul. Din pământ m-am ridicat, nu mi-ai dat o oră de zbor, mă ții legat de el. Prea legat, Doamne! Mâinile... Mâinile nu le mai simt, câte n-aș fi făcut cu ele. Dar tu ai zis că aș fi căzut în păcat, aș fi băgat mâna până la cot în borcanul cu miere. Nu eu sunt vinovat, știi asta, cel care a scris scenariul. Tu le vezi pe toate. Mi-ai mai dat acolo ca să am, o boală de ficat, un rinichi mai puțin, o inimă mare, prea mare în trupul meu mic. Mi-ai spus că inima mea bate timpul cerului. De ce tocmai a mea? Simt că-mi plesnește la fiecare secundă. Mă dor toate când tu nu treci, ți-ai rărit vizitele pe pământ. Doamne, de ce a trebuit să fiu atât de bogat? Cât mi-ai dat mie, puteai să împarți la zece. I-ai văduvit de dragostea ta și nu e bine. Și-au întors fața de la tine. Niciodată nu m-ai întrebat ce mi-aș dori. Voiam, când întind mâna, să mângâi norii, să simt fiecare lacrimă adăpostită acolo. Să mă întrec cu vulturii, să cânt alături de ciocârlie. Câteodată mi-am dorit să fiu râu sau un stejar. De câte ori nu am fost vânt. Bine că nu mi-ai luat visele. Am ars, Doamne, am ars în mine, încât sufletul îmi este cenușă. Ce mai faci acum cu el?! Doamne, nu vreau să fiu sfânt, nici înger, nu strica o pereche de aripi pe mine. Dacă vrei și mă iubești, lasă-mă o zi să fiu eu...