În Casa aceasta toți sunt nebuni. Se moare greu deci se așteaptă moartea-n zadar.

Stilul acestui text corespunde cu trăirile care pot fi simțite în timpul spectacolului „Casa” după Maxim Gorki, în regia lui Dumitru Acriș la Teatrul Național SATIRICUS „I.L. Caragiale”

Să-i spui lui Șișkin… `ice că ai мания величия. (De ce Șișkin? E după Gorkin, ce are?) Vezi că aici poți vedea cum se lucrează luminile, cum se lucrează cortina, tot, parcă ai fi după cortină cu actorii. (De parcă ai fi în scenă cu actorii)

Doi se cuplează. (Văd umbrele ei cum bate peste palme, cum bate peste mâini, din picioare, văd sânii ei saltă când face să credem că...) Aleargă o femeie goală. (E tânără – și femeia goală tot, are picioarele albe – a tresărit văzând o femeie goală cum aleargă. A recunoscut-o? A „cunoscut-o”?) Intră Pașa. (Semigol) Pașa iese, iese un bărbat gol, un bărbat masiv gol, iese, își acoperă…

„Aceste păduri/ de mesteceni întinse/ pân` la Dumnezeu-/ osuare în aer/ liber. Ah! «Святая Русь»” Aceasta-i din „De patru ori tanka dispuse în formă de geam – ultima înlocuind un haiku al celui dintâi -, vârsta ei când am cunoscut-o; crucea ferestrei preface priveliștea-n tetraevanghel înluminat:”^{1 Poemul „Pays/age avec vue” de Emilian Galaicu-Păun}

(Suntem în formă de geam. Noi aici) Pașa. Pavel calcă pe crucea geamului, el – crucificatul, mamă... am să mă duc în oraș, n-o să auzi niciodată de mine.

(Ceilalți sunt acolo: are mustăți și femeie, ele patru au venit împreună – cea din mijloc va râde mereu „m-ai pupat ca pe-un mort”-, cel ce stă acolo pare să mă cunoască, ele două, el unul, cei trei, ceilalți...; ochiul stâng al meu, mâna stângă a Lui, `i sus) Ludmila: Tu n-ai idee ce se întâmplă în Casa aceasta... Dar eu îl iub... iub...

(Ceilalți: ele două vor ieși la urmă, una va sta înfășurată în geacă; în dreapta Lui, la picioare) Semion: Am să mă duc în oraș, Ania: armată, poliție, mașini, acolo mentalitatea e alta, Ania, căci eu îl iub... iub...

(...acolo: e și el actor nu știu unde, nu-i din Chișinău, ți-l amintești? Îți spuneam că seamănă cu bărbatul cu ochii sticloși din pictura lui El Greco. Era cu regizorul acolo, ții minte, îți arătam poza proaspăt făcută în Louvre cu pictura lui El Greco cu omul cu ochii sticloși în partea dreaptă a lui Hristos răstignit, cu brațele împreunate a rugă; în geamul din stânga Lui, la picioare; în fața lui cuplul – ea actriță, el regizor -, alături de el o femeie  (Bib)laică)

„Într-o grădină/ de rodii, o femeie-și/ cultivă cica-/ (ci)tricele made in/ Cântarea Cântărilor” Asta-i din.

Ania (Irina RUSU) e sora mea. Semion (Alexandru Crîlov) e fratele meu, Natașa-mi (Nadejda Crîlov) e cumnată. Vassa Petrovna Jeleznova (Elena Oleinic), mamă. Unchiul Prohor (Aleksandr Shishkin) mă gâdila dureros când eram mic, nu mi-a plăcut niciodată și rusa lui. Pe Mihail Vasilievici (Ion GROSU) nu-l văzusem demult. Lipa (Olga ANGHELICI), Lipa... Părinte (Roman MALAI), Lipa a...? Pașa sunt. Pavel (Gheorghe Gușan) e. Pașa suntem. Ludmila (Alexandrina GRECU), ai grijă de Pașa. Noi toți țesem un singur idiOm.

„În Peștera lui/ Platon, stalactitele/ sunt tot atâtea/ Idei așteptând tacit/ să-i vină cuiva în cap.”

(Dacă-o să-mi vină vreodată a spune că n-am plâns la filme și teatru pe loc îmi voi aminti lacrimile lui Gheorghe Gușan și-mi voi mușca limba. Dacă-o să-mi vină cândva, serios, să zic că n-am râs niciodată la o înmormântare, îmi voi aminti cum râdeam alături de Andrei Glavan și Tania Cerga, cu râsul lor ca un fum intrând în toți plămânii și toți în urma lor tușeam în hohote gălăgioase, absurd, nesănătos, cu ei, cu ceilalți, cu toții am râs, nerușinat la o înmormântare, iar Ania, Semion, Natașa, Vassa, Prohor, Mihail, Liuda, Pașa ne-au alimentat râsul plângând.

Ei au alergat pe lângă mine, pe lângă noi. Ei au strigat lângă noi, la noi. Ei au râs cu noi, noi am râs cu ei. Ei au plâns acolo unde noi am plâns. Au sădit crucea-n mijloc și paf! Au dispărut.)

Ethno-jazz „Toamna de aur/ se întoarce-n orchestră/ de alămuri – în-/tr-o gutuie, trompeta/ lui Armstrong cântă solo.”

(Se ridică Glavan, se ridică Tania) Să se ridice cineva mai curajos. Să fie ăsta finalul? Nu cred? Ce, serios?

(Întunericul se face tot mai dens cu fiecare plecare. Se duc și cele două. Se duc toți. În scenă rămâne doar Casa.

În Casa aceasta toți sunt nebuni. Se moare greu și se așteaptă moartea-n zadar. Cuvântul Iubire poate fi spus, nu poate fi pronunțat te/îl/o iub... iub... o iub... de nimeni. Spectator nu e nimeni. Actor pe deplin nu e nimeni, rămâne doar Casa. Ea le înghite pe toate. Matematica ei e în colțuri, nimic nu se repeDe circular și totuși toate-s o cvadratură a cercului - locul comun.)

https://www.youtube.com/watch?v=FYRqgKt_k0U