Lumea printre diacritice şi rânduri

Pe 3 martie, am sărbătorit Ziua Mondială a Scriitorului, în acest sens,  redacţia Timpul şi-a propus o alternativă neortodoxă de a menționa această zi. De această dată, ne-am propus să o marcăm nu doar  prin intervievarea scriitorilor despre texte, dar şi despre persoanele care i-au inspirat pe aceștia să scrie prima poezie/text, ori evenimentul, emoţia, care au potențat palmele în a prelua condeiul şi a scrie.

La ceremonia chinezească a ceaiului este mereu un ucenic, care, frivol, plasează cana, filtrează infuzia, ocoleşte privirea profesorului şi o îndreaptă spre porţelanul cănii. Țintindu-și sprâncenele arcuite în aprobare sau ridicându-le în sus a uimire,  percepe singur că e necesar să muncești pentru a dilua infuzia perfectă sau, prin analogie, pentru a scrie o poezie echilibrată, nici prea dulce, nici ambiguă, iar fără ajutorul, îndemnul, ghidarea unei persoane, care să îţi sprijine cotul şi să îţi plasează cana în palmă, zicând ,,Mai încearcă”, nu e posibil.

Am rugat câțiva scriitori, care încep a descoperi lumea prin cuvinte, dar și câțiva care mânuiesc bine arta scrisului, să ne relateze câte puţin despre persoana, care le-a inspirat prima poezie/text.

Ulia Dov Donică, 7 ani

,,Prima poezie, care mi-a pătruns în suflet, este ,,Plaiul meu”, de Grigore Vieru, pe care am studiat-o în clasele primare. Frecventând Atelierul de scriere Vlad Ioviţă, condus de Dumitru Crudu, am aflat ce înseamnă dragostea de poezie. Am început şi eu a scrie poezie şi basme ( ,,Curcubeul cu 3 culori").”

Vlada Diacov, 12 ani

,,Sincera să fiu, am început să scriu poezii încă de la vârsta de 6 ani. Nu am avut o anumită sursă de inspiraţie, mai mult un ajutor, aş spune. Fiind  mică, obișnuiam să mă uit la filme şi observam cum personajele scriu în jurnale, compuneau poezii şi alcătuiau ghicitori rimate, apoi mama mi-a facut și mie un folder pe calculator, unde îmi puteam ataşa poeziile. Una dintre ele este:  ,,De dimineață soarele răsare/ Își deschide razele parcă ar fi o floare" . Poeziile mele nu aveau multe versuri, însă, după părerea mea, esența și eforul oferă strălucire unei poezii.”

Cărți + adulți = plictiseală

( scrisă la 10 ani)

Viața? Ce e cu ea? Eu nu o înțeleg?

Adulții...:

– Au întârziat facturile? Vai!

– Vor să-mi ia casa? Aoleu!

Doar o noapte lași lumina aprinsă în baie și…

– Te dau afară! Vai de mine!

Document nesemnat. N-ai ce face!

Ai pierdut, ai pierdut TOTUL!

Ai copil? Păi atunci? …

E rău, e foarte rău! Doar dacă ești copilul…

Adulții le spun să-și facă temele și să citească!

Și de ce? De ce? Ca să aibă și ei griji și suferințe?

Oare de ce sunt așa tăcuți?

Iar dacă nici asta nu știu,

Singurul răspuns la întrebările mele este:

Cărți + adulți = plictiseală!!!

Vlad Diacov, 11 ani, cine l-a inspirat spre a scrie prima poezie rămâne un secret. (O fi o dragoste serioasă - părerea autorului articolului)

Adulţii şi regulile lor

( scrisă la 9 ani)

Adulții, adulții, adulții…

Ce plictisitor e să te joci cu ei

La fiecare pas:

– Nu e corect! E greșit!

Pedeapsă!!!

Ne-a făcut și un orar de reguli

Priviți-l, să știți despre ce e vorba:

Regula întâi:

Stai frumos la masă!

Regula doi:

Nu intra încălțat în casă!

Regula trei, regula patru, regula cinci, regula șase…

De atâtea reguli am și adormit

Dar nu puteam scăpa de bolboroselile ei

A apărut și în visul meu cu și mai multe reguli!

Gata, mă duc puțin afară, să nu-i mai aud: BOLBOROSELILE!!!

În sfârșit a terminat!

Știu că a terminat, deoarece se aude și afară.

Am intrat în casă și am vrut să pun scurta în dulap și deodată:

Nu intra încălțat în casă! Este chiar regula DOI

Cum ai putut să uiți?

PEDEAPSĂ!!!

Victor Fală

,,Am fost uimit să descopăr că primul poem l-am scris în clasa a 7-a. Ce-i drept, l-am scris dintr-un impuls erect al creativității (sau poate nu numai), de scurtă durată evident, în limba rusă și pe un subiect mult prea "de evitat" pentru mine cel de acum: familiaritatea. Poemul l-am dedicat colegei mele într-un caiet și acolo și l-am lăsat să-și trăiască veacul. Apoi am (re)descoperit poezia tocmai la facultate, unde poeziile despre căsnicie și familie s-au metamorfozat în eros & ludic și se lasă scrise, dacă nu în caiete, atunci la sigur în sufletele tuturor "colegelor".

Xxx

Artema Burn

,,Nu persoane m-au inspirat să scriu, ci toată moartea care era în jurul meu m-a împins către asta. Am luat pixul și am scris. Așa a început totul.”

strada

mă adoptă

ca pe-un chiștoc

de ţigară

zidurile

sunt singura

mamă

care-mi sărută

fruntea

Romeo Aurelian Ilie

,,Prima poezie am scris-o la vârsta de 8 ani. Eram acasă, bolnav de varicelă, practic în prima carantină din viața mea și poate din plictiseală, nu-mi dau seama, am scris trei distihuri despre primăvară, deși era luna octombrie. Probabil că sub influența unor pasteluri de Eminescu, Alecsandri sau Coșbuc mi-a venit și mie să scriu despre primăvară. În general, în primii ani am scris, cum era și normal, sub influența poeților clasici. Dacă ar fi vorba despre poezii inspirate de alte persoane, cred că pe acestea le-am scris prin școala gimnazială, inspirat de colegele de clasă, care-mi plăceau. Au fost trei sau patru pentru care am scris poezii. Sau să fi fost mai întâi poeziile pentru și despre mama...? Cine mai știe…”

Oboseala

s-a insinuat hoțește

și în trupul de lămpi,

circuite și plăcuțe

ale televizorului nostru.

La aparate

bătrânețea vine mai devreme

decât la oameni.

După 20, gata,

puricii pun deja stăpânire

pe ecran

și filmul preferat

se transformă

în gazda bâzâiturilor.

Să-i duc o cană de apă,

cum se duce bătrânilor.

Și un ziar.

Să aibă cu ce-și hrăni focul

după ce își va fi potolit setea.

Savu Popa

,,Prima poezie sau primele poezii  le-am scris când împlinisem doisprezece ani, influențat fiind de cărțile de poezie patriotică, le-am dedicat țării, mamei. Erau biete, dar simpatice colaje de versuri la care mă străduiam din răsputeri să le ofer rimă. Asta era tot ce conta. Îmi amintesc, în acea perioadă că descoperisem în biblioteca personală poeziile lui Eminescu, pe care le citeam și reciteam, mă fascinau rimele, eram ca un domn Quijote în lupta cu morile de vânt. Astăzi nu scriu și, cred că, nici nu voi scrie poezie cu rimă. Ar fi un ,,sacrilegiu” adus acelor timpuri ,,când Păresimi da prin lunci/ Cu pietrișul de albine,/ Ne părea la toți mai bine” (Ion Barbu).”

***

Poezia apare atunci

Când are loc cea mai frumoasă

Îmbinare dintre pădurile tropicale

Şi pădurile musonice,

Undeva în Vietnam,

Când un copil vietnamez se desparte de grup,

Vine spre tine,

Cu un bol de orez,

Un fruct,

Iar tu îi ştii povestea,

Aceeaşi cu a pământului

Din care a crescut acel orez.

Olesea Enache

,,Atunci când am simțit că poezia este cel mai accesibil mecanism, psiholog, plasture, am început să scriu. Am scris stângaci și încă o mai fac, dar în poezie sunt eu, fără blocaje, fără bariere. E cea mai bună cale de a vorbi într-o limbă accesibilă tuturor.”

xxx

O căldare de nisip

Și una de pământ

Îmi sparg mâinile

de 11 ani

Car căldările astea grele altceva

nu mai pot face pentru voi

Gabriela Vieru

,,Să vorbesc despre persoanele care m-au influențat să scriu nu-i un lucru neapărat ușor, asta pentru că influențele, cele reale, se întâmplă, de obicei, în mod involuntar, conștientizarea producându-se abia mai târziu. Așadar, în momentul de față n-aș putea să nu mă raportez la prima întâlnire cu un scriitor contemporan (liceu, 2014-2015, Alex Tocilescu & Marius Chivu) sau la primele exerciții de scriere date de Simona Popescu. Ambele au contribuit, în egală măsură, la tot ce înseamnă parcursul meu în mica lume a scriiturii, ambele m-au ghidat cuminți, din umbră.”

(pentru Alexandra-Mălina Lipară)

când nici după ultimul jet de apă caldă

nu te-ai liniștit

când ai preferat să iei

îmbucături mici

din ciocolata primită de ziua ta

– încercarea de prelungire a plăcerii

a fost întotdeauna unul din gesturile primare –

când eliberarea

nu s-a manifestat așa cum te așteptai

– fără reziduuri inutile de durere

care să înfunde canalizarea over & over again

să știi despre mine că sunt aceeași

abătută de chestiunea avorturilor & a feminismului

ies din duș din ce în ce mai expusă

mă simt mai în pericol

decât în timpul unui cutremur de 7 grade

Adriana Rusu

,,Prima poezie am scris-o pe la 12-14 ani, probabil, ca un fel de remediu pentru o inimă zdrobită de prima dragoste. Pentru mine poezia din totdeauna a fost un leac și,  dacă am dedicat-o cuiva, a fost ,în primul rând, mie, celei care vrea sa trăiască, indiferent de ce greutăţi îmi va oferi viaţa... cam așa…”

XXX

Am deschis ușa, am intrat și i-am spus tatei că:

Nu îmi pare rău

Nu o să-mi cer scuze

Nu am de ce să-mi cer scuze

Ar trebui să aveți măcar puțin mai multă încredere

În mine și în greșelile mele.

Da, în greșelile mele!

Ele fac parte din mine

La fel ca mâinile și picioarele mele

Prin ele mă întind spre

Mine.

Cea

Adevărată.

Sau o să-mi spuneți că ați greșit? Că undeva ceva nu a mers?

Atunci eu sunt o greșeală.

Greșeala voastră.

Oxana Gherman

,,E o poveste cam veche. Nici măcar nu-mi amintesc exact cum și când am scris primele poezii. Știu că una dintre ele era despre păpușile mele, deci, eram la vârsta când mă jucam cu păpușile. Apoi, când eram la gimnaziu, a descoperit profesorul meu de limba română, Alexei Vakulovski, că îmi place să scriu versuri. Și de atunci, dânsul mă întreba regulat dacă mai scriu și îmi cerea caietele să vadă cum și ce scriu. Printre altele, îmi dădea și volume de poezie să citesc, adică mă cultiva, îmi urmărea evoluția. Îmi amintesc că am scris în școală versuri dedicate lui Mihai Eminescu. Erau, de fapt, niște imitații nostime. Prima poezie cu dedicație, publicată în volumul meu de debut („Efect întârziat”, Tracus Arte, 2021) este pentru scriitorul și profesorul meu, Alexei Vakulovski.”

***

o pieptănam

la cântatul cocoşilor

şuviţele mi se strecurau printre degete

de parcă eram la fundul unui râu

cu peştii adunaţi în jurul meu

Mina Decu

,,Of! Îmi spune Vitalie să scriu despre prima persoană care m-a inspirat să scriu versuri. Pe mine nu prea mă inspiră persoane, mă inspiră imagini, gânduri, sunete, dar dacă este să mă forțez să-mi amintesc, cel mai probabil, m-a inspirat învățătoarea mea, căreia i-am scris o poezie și i-am dăruit-o la final de ciclu primar, la sfârșitul clasei a patra, adică. Altfel, scriam ce vedeam pe geam, ce simțeam, ce auzeam, mai rar, spre deloc, scriam cu dedicație. Chiar și mai târziu, ceea ce pare a fi text cu dedicație, e mai mult imaginar, e un construct plecat de la abstracțiuni. Aș putea spune, deci, că textele mele lirice sunt dedicate domnului/doamnei ,,Abstract”.”

58.

nu-ți retragi mâna

din mijlocul cercurilor concentrice

nu respiri

nu miști

nu se vinde nimic aici

poți să treci mai departe

dar mâine nu spui nimănui cum ai ajuns acolo

cum ai săpat

cum ai avut găleți la tine

și cum ai sperat să ajungi la suprafață cu bine

aștepți plasa să se ridice să te îndrepți și să pleci

Ligia-Verkin Keșișian

,,Am scris prima poezie când aveam vreo 5 ani, îmi doream mult o soră și, cum nu era chip de așa ceva, mi-am inventat una, scriam enorm în cap pentru cineva care nu exista, amorțeam singurătatea cu poemele care mi se vânturau printre pereții creierașului, foarte rar le puneam pe hârtie. Mai târziu, am scris ca să înțeleg mai bine lucrurile care mi se întâmplau, să le disec, să le adulmec, scriam pentru prieteni, pentru iubiți, foarte multă vreme am fost extrem de timidă și introvertită, scrisul mă ajuta să anulez distanțele dintre mine și ceilalți. Și acum scriu mereu în cap, poezia se întâmplă permanent în jurul meu, în alte vremuri o mai alungam, să nu mă mai bâzâie, dar acum mi-am asumat constanta ei în viața mea și ne lăfăim împreună.”

AM ÎNȚELES

că toate lucrurile de pe lumea asta

funcționează dintr-un automatism

macaralele cabaretul cu roboți din Tokyo mașina de prăjit pâine

nu vreau să fii de față când

la prima mișcare greșită o să sar

în aer nu vreau să vezi dezastrul

particule alb-negru făcându-și loc

în respirația unor străini

un cer ca o plapumă mov la 5 dimineața

sub care se ascund infractorii

cu tine sînt fericită

fericirea bebelușului molfăind o țîță care pocnește de lapte

masa de aer fierbinte din sahara care își aruncă încărcătura

de viespi uriașe deasupra unui oraș

în care să te faci pierdut

dar vreau să-ți spun doar atât

nu mă tem

mă bucur și nu mă tem

Alexandru Popescu

,,Primele versuri au fost din obligație, descriam un eveniment care, pentru orice elev, inclusiv pentru mine, constituia o amintire dulce, anul trecut am jucat hora, la balul bobocilor şi acuma ţin minte cât de tare mă ameţea capul, nu de repezeala cu care ne roteam, dar de umerii fierbinţi pe care îi strângeam, o chema… o chema… nu mai contează, căci rodeam griful de filă pentru a pune la tocmeală o descriere a balului bobocilor pentru a 10-a, eu eram a 11-a deja.

Astăzi scriu mai des şi cu mai multă atenţie decât în trecut, nu o fac din obligaţie, doar din dragostea de a citi şi scrie, şi nu-mi scriţi mesaje, eu chiar nu ştiu cum o cheamă.”

xxxx

Aerul rece al acestei dimineți de toamnă

Îl respiri cu nesaț și simți cum îți umple pieptul,

apoi se retrage încet, iar și iar, răcorindu-ți atît de

plăcut creierul și plămânii, iar mirosul sângelui proaspăt

al ierbii abia tăiate îți mângîie circumvoluțiunile.

Galbenul pestriț și frunzele care cad alene

îți liniștesc ființa la fel cum loțiunea de după ras

ți-au liniștit pielea feței cu 20 de minute în urmă.

Senzația de prospețime și parfumul de pe fața rasă îți

alintă și ele simțurile și te simți bine.

Pavajul gri de sub picioare e nou,

frunzele pe care le calci

foșnesc desfătător încât nu mai auzi

răsuflarea zgomotoasă

a orașului.

Sănătatea tinereții îți curge prin vene,

căldura patului tău cu cearșafuri

curate încă se ține din urma ta.

Trupu-ți mulțumit se exaltă la gândul că

fetișcana rozalie va fi și diseară acolo,

printre cearșafuri.

Gustul dejunului ți-a mai rămas printre dinți

și aroma cafelei încă persistă.

Apoi mă vezi pe mine,

și-ți întorci nasul

în loc să-mi dai măcar un bănuț.

Sergiu STATI

,,Încă din timpul copilăriei am fost atras de arta frumosului, de poezie. Poezia, pur și simplu, înnobilează sufletul unui om, primele tentative de a scrie au fost prin primăvara anului 2000, eram elev în clasele primare, iar învățătoarea mea a fost ființa care mi-a insuflat dragostea față de poezie, un an mai târziu profesoara de limba și literatura română a murit. Ea m-a încurajat cel mai mult; vorba ei îmi bate precum un clopot în pavilionul urechii: "Urmează-ți visul". Dumnezeu o are acum în pază.

În prima poezie am fost inspirat de un episod din serialul american ,,Sunset Beach”.

Prima poezie nu a fost dedicată nimănui, căci în ea vorbesc despre retrospectiva vieții tuturor oamenilor.”

xxx

ne jucăm

cu ceașca de cafea

cu pachetul de țigări

gol

ne înțelegem din priviri

doar prin zgomotul vocalelor

tricoul

pe asfalt

îți sărută pașii

Rodica Gotca

,,Am scris prima poezie în clasele primare, era una din care țin minte doar atât: "pădurea mea cântată de poeți" și m-a determinat să o scriu poezia lui Petru Cărare pe care o învățasem atunci pentru nu mai știu ce eveniment, din care tot îmi amintesc, ca de prima iubire: "Bate toamna nucile,/ Aurește frunzele,/ Îndulcește merele./ Ce ești trist, măi greiere?".”

XXXX

Mărgelele tale de corn,

Gâtul tău mlădios

pe care mă urcam ca-ntr-un scrânciob,

Brațele tale moi şi atente

care nu m-au lovit niciodată,

Clavicula ta sărită

pe care-mi odihneam tâmpla mică şi bătăioasă.

Țâşnesc din vie şi te strig cât mă țin plămânii:

Mamă!

Sărind ca-ntr-o cascadă de aur

în părul tău,

Înnecându-mă în ochii tăi-

oceane fără arhipelaguri.

Unica mea zeitate creştină

Elogiată fără biserică,

Calea mea lactee

risipită peste polul nord şi sud simultan.

Să mor şi să mă mai naşti odată.

Viață şi moarte în aceeaşi zi, în acelaşi an,

în acelaşi mileniu- al patrulea de sub ridul ochiului tău drept,

în care încap eu şi copiii mei,

şi casa noastră,

şi satul nostru cu şcoală cu tot,

şi țara mea şi-a ta şi numele...

pe care le avem diferite.

Renaşte-mă, sã fim de-o seamă !

Roman Andriiv

,,Prima poezie am compus-o la vârsta de 5 ani. Nu știam încă a scrie pe foaie, așa că am scris-o în mintea mea. La intrare în casa părintească din Meleseni era un cuib de rândunici, permanent plin de viață. Astfel, prima mea poezie a fost adresată unei rândunici.”

***

Te priveam în ochi,

Stând la o măsuță la Tucano.

Îmi aduc aminte acea primăvară,

Marginea pădurii,

Florile căzute de salcâm,

Miroseai a lămâie...

Eu a usturoi.

Vitalii Şega

,,Sincer să fiu,  eram un frate tare cumsecade, ştiam că sora nu iubeşte poezia şi, la ziua ei de naştere, aşa cum nu prea îmi băteam capul cu cadouri, îi scriam una, cu cât creştea sora, creştea şi numărul de strofe, evident.

Sora a putut scăpa de fratele cumsecade doar la 27, când s-a căsătorit şi a plecat peste hotare, dar nu a avut noroc, eu am descoperit că sunt aşa aplicaţii precum Zoom şi Skype.

De câte ori îi propun să îi citesc vreo poezie de a mea, ea îmi zice că la ea sunt bruiaje de reţea şi nu se aude bine, astfel amânăm tortura, încă 15 ani de tortură şi adun un volum.”

Biscuitele

De fiecare dată mă suna-i să-ţi repar computerul

eu nu mă pricepeam la reparat computere,

dar eram campion la mâncat biscuiți cu lapte,

totul începea nevinovat,

deschideam monitorul,

un biscuite,

întrebam ce s-a stricat ?

un biscuite,

deveneam serios

un biscuite,

şi tot aşa,

nu îl reparam dar suflam praful de pe taste

mâncam biscuitele,

beam jumate păhar de lapte şi plecam,

într-o zi când m-ai apelat cu acelaşi motiv,

nu aveai nici lapte, nici bicuite,

şi nici computer,

cică ţi-l luase sora că avea examene,

atunci m-am uitat în ochii tăi,

aşa cum erau semideschişi

păreau nevinovaţi

mai dulci ca biscuitele.