Lutnița - Solenoidul Chișinăuian al artei contemporane

Victor Fală
0

Modernitatea oamenilor de astăzi, fără a face referințe universale, pentru că nu putem fi la curent („e foarte greu să fii însurat cu lumina electrică!”) cu toate realitățile lumii, modernitatea strict chișinăuiană, este atât de „împrăștiată” încât nici acasă aceștia nu-și mai pot ieși din pieile pur sociale, pieile angajatorului, angajatului, chelneriței, hamalului, influencerului sau servitoarei cochete de la Gălbenuș. Atunci se pune întrebarea cum mai trăiesc în continuare acești oameni - edițiile nevândute de carte nu vorbesc despre o creștere a numărului de cititori, sălile de teatre (cu unele excepții) nu se mândresc cu creșterea interesului pentru teatru, iar lista poate continua -, ori tocmai aici se pune problema gusturilor sau preferințelor, sau am știut/n-am știut că există așa ceva la noi - e! Uite că am și ajuns unde trebuie. Asta era! 

Se zice că acum se vorbește tot mai mult. Acum un secol oamenii aveau atât mai multă predispoziție spre tăcere decât spre a-și împărtăși părerea, dolianța, îngâmfarea; poate că o normă socială i-o cerea să nu o facă pe posmodernistul chiar în ultimul hal, ci să o ia încet, cu noimă. Azi însă oamenii comunică enorm, comunică non-stop, fac schimb de informații (utilă și inutilă, cerută sau nu) și ne prindem tot mai des vorbind cuiva despre un anumit proiect care s-a încheiat, a unui concert care, uite, ieri a fost, a unui performance adus la Chișinău, iar el spune că: băi, fratelo, dar n-am știut! 

Întristați și predispuși de a sări în ajutor întregii lumi, cu lancea culturală în mână împotriva plictiselii universale, sau împotriva pierzaniei lumii moderne, descoperim aici, pentru dumneavoastră, această manta a unui spațiu care poate fi temelia unei societăți scăpată de primejdia modernității, primejdia consumului neordonat de informații și a vorbirii neoprite, nedirijitate și netolerante cu emițătorul însuși; un spațiu care te lasă să fii pur și simplu, care te absoarbe și vorbește cu tine, nu cu gândurile tale, nu cu rațiunea ta, ci cu geamătul cela al naturii din tine. 

2022, astfel, este un an reușit pentru Chișinăuieni, deoarece a apărut această oază pentru meditații și împrospătare a spiritului, numită Lutnița. Lutnița este o galerie de artă contemporană din centrul Chișinăului care a uluit oarecum prin deschiderea sa, a uluit prin prima expoziție pe care au propus-o, expoziția Camiliei Filipov. 

Expoziție în care Camilia Filipov, utilizând sculptura, pictura şi arta conceptuală, apelează la elemente ale naturii, pe care nu le întrebuinţează ca pe nişte simple subiecte, ci le invită să ia parte la actul creativ asemeni unor entități cu voinţă şi conştiinţă proprii. E ca şi cum artista ar recunoaşte calitățile creatoare ale naturii, care ii este deopotrivă maestru, casă şi atelier, dar şi necesitatea acesteia de a face parte din universul creativ.

Chiar de la intrarea în galerie, privirea ți-e furată de ecranele (trei - de la triptic, sau trinitate: elementul trinității are să fie descoperit mai târziu și în compoziția Compasului - cu grif triplu) pe care e proiectată înregistrarea râului care scrie, râului care se pictează. o concepție care - oricât ai încerca să-i străpungi idee ai impresia că ceva îți scapă: o fi asta o calitate pe care i-o dă însăși curgerea apei? o fi mecanismul social atât de îngust, de nu ne permite înțelegerea lucrurilor? Nu se știe. Se știe doar că odată ajuns în fața ecranelor, te poți rupe pe câteva minute bune de realitate, poți curge împreună cu apa cristalină din munții Hunedoarei.

Dar nu putem promite că măcar jumătate din vizitatorii galeriei să meargă direct la ecrane, pe când în una din sălile galeriei, ca și cum te-ar absoarbe, ca un câmp magnetic, un SOLENOID desfășurat pe întreaga suprafață a peretelui e Cercul de spini.


Cercul de spini este o lucrare cu o puternică forţă sugestivă datorită câmpului larg de posibilități pe care il propune interpretării. Cercul este per se incărcat de o multitudine de simboluri şi semnificații, precum armonia, imaterialul, infinitatea timpului, unitatea şi perfecțiunea. Totodată, un cerc din spini poate fi citit ca un oximoron aparent, ca o contradicție necesară naturii şi creației, ca un dualism indispensabil. Aici se face simțit, poate mai explicit decât în celelalte lucrări, raportul strâns dintre natură şi artist, dintre material şi imaterial, dintre teluric şi spiritual. lar trimiterea simultană la cununa de spini lărgeşte anvergura acestor sugestii, propunând ideea de jertfă ca temă complementară, care este, de asemenea, o cheie de interpretare indispensabilă în descifrarea acestei opere.

O altă compoziție care îți fură privirea este Studiu după piatră. Prezența acestor pietre, se simte ca un generator de energie în mijlocul galeriei, chiar și până a afla explicația galeristului sau până a citi broșura de prezentare a acestor lucrări. (Însă e foarte important să solicitați o prezentare sau, în cel mai răzu caz, să citiți broșura!) 

În acest studiu după Piatră, Camilia, pornind de la Principiul de mimesis (arta ca imitare a realității) și făcând uz de un joc lingvistic, desenează piatra nu pe suprafața unei pânze sau a unei hârtii, ci pe suprafața pietrei înseși, o desenează la propriu, o haşurează îndeaproape pentru a-i studia forma, pentru a o cuprinde şi reprezenta cât mai fidel. În acest fel, opera devine un desen hiperrealist, un desen sculptură, unde reprezentarea şi obiectul reprezentat se contopesc, devin acelaşi lucru.

Cu toate că fiecare din aceste gesturi artistice revendică o idee proprie, unică și bine individualizată, putem percepe în expoziția de față un fir narativ care leagă laolaltă toate aceste acte într-un cosmos coerent şi locuibil, unde sensibilitatea artistei față de natură vorbeşte de la sine. Acest ciclu ne dezvăluie noi posibilități de percepere a naturii şi scoate la suprafaţă o manieră înnoită de a comunica cu aceasta. Urmărind acest traseu, de la florile de câmp care îşi dăruiesc culorile şi polenul operei de artă până la râul care se desenează singur pe sine, am putea spune despre Camilia Filipov că este un fel de asistent al naturii care ii înţelege dorinţele şi o secondează în necesitatea de a se manifesta. Pe lângă aceasta, operele prezentate denotă infinitatea de fațete pe care fiecare element natural le fine ascunse în sine şi care pot fi redescoperite şi revelate doar printr-o muncă minuțioasă, în linişte şi singurătate, şi, desigur, în contact nemijlocit cu natura.

Am ținut să inserăm aceste fragmente scrise de Dumitru Bagrin (aka Styx), întru aprecierea muncii pe care o fac, pentru prezența acestei expoziții de artă conceptuală, la Chișinău, pe care ne-o pun la dispoziție și ne-o prezintă la cel mai înalt nivel, spre care am fi putut doar să tânjim și să ni-l dorim. Și cam atât. 

Publicat în Cultură, Actualitate, Arte vizuale

Nicio persoană nu a recomandat încă

Recomandă acest articol

Răspunsuri

Nu există încă răspunsuri aprobate la acest articol.

Doar utilizatorii autentificați pot lăsa comentarii.

După trimitere, comentariul trebuie aprobat înainte să apară public.

Autentifică-te