NOI, AMARUL

Îmi vorbeşti de coasta ta, iubite... 
Da, din ea m-a modelat Olarul... 
Harul Lui şi-acum ne mai cuvântă 
O aşternere a drumului, stelarul! ...

Din mistere aruncaţi pe vânt, 
Eu rămas-am giulgiul legănat 
De un praf, ce-a devenit...Pământ, 
Şi pe el Cuvântul ne-a-nfiat. 

Eram doi în unul fiecare: 
Tu – pumnul de lut în calea mea, 
Eu – floare de colţ pe piatră rară, 
Tu – voinicul ce o sprijinea. 

Pas cu pas, îmi scăpărai amnar... 
De scânteie, eu, îmblânzitoarea, 
Ţi-o prindeam de creştet – să fii star 
Al exceselor de dor şi frământare. 

Cânt de gingăşie regizată, 
M-aruncai în exersări de zbor, 
Pentru suflete ce iartă sau... nu iartă, 
Defilam întremător fior. 

...Azi surâde-n barba sa Olarul... 
Cine,-ai crede? Însuşi Dumnezeu!
Şi din grea povară-şi strânge-amarul, 
Şi acesta eşti... tu...şi sunt eu... 

Rămaşi doi... în unul fiecare, 
Tu – pumnul de lut în calea mea, 
Viul, eu, – pe-a ta înfiinţare, 
Modelarea Lui suntem pe-o stea.