Odă (în metru antic) - o destăinuire a geniului eminescian

Odă (în metru antic) este o destăinuire a marelui geniu eminescian, neîmpăcat cu gândul că moartea este o prăpastie în fața eternității. Eul viril trăiește o profundă stare de meditație în legătură cu destinul tragic al poetului care este într-o perpetuă căutare a absolutului, el fiind nemulțumit de condiția sa umană. Această idee este evidențiată cu ajutorul comparației: ,,Jalnic ard de viu/ [...] ca Hercul înveninat de haina-i”, amintind că omul absolut, bântuit de noi gânduri revelatorii, antitetice celor lumești, nu-și găsește liniștea pe Pământ și tinde să-și asigure perenitatea. Interogația retorică: ,, Pot să mai renviu luminos din el ca / Pasărea Phoenix?” creionează ideea că în viața oricărui poet există o perioadă de impas, instanța lirică întrebându-se dacă mai poate reveni la perioada de ascensiune creatoare. Exclamația: ,,Ca să pot muri liniștit, pe mine / Mie redă-mă!” reprezintă un dialog interior dintre eul creator și eul comun, fiind o doleanță de a reveni la condiția de geniu. Prin urmare, poezia enunțată este o definiție clară a năzuinței eminesciene.

 Nu credeam să învăț a muri vrodată; Pururi tânăr, înfășurat în manta-mi, Ochii mei nălțam visător la steaua Singurătății.

Când deodată tu răsăriși în cale-mi, Suferință tu, dureros de dulce... Pân-în fund băui voluptatea morții Nendurătoare.

Jalnic ard de viu chinuit ca Nessus, Ori ca Hercul înveninat de haina-i; Focul meu a-l stinge nu pot cu toate Apele mării.

De-al meu propriu vis, mistuit mă vaiet, Pe-al meu propriu rug, mă topesc în flacări... Pot să mai renviu luminos din el ca Pasărea Phoenix?

Piară-mi ochii turburători din cale, Vino iar în sân, nepăsare tristă; Ca să pot muri liniștit, pe mine Mie redă-mă!