Valerian Ciobanu: ,,Sat nu peste Nistru"

Satul meu nu este peste Nistru, ci e aproape de Vadul Rașcov, Șoldănești.

     Frumos și drag „colț de Rai” a fost și este, nu doar pentru băștinași, Cobâlea mea, și a noastră, căci despre ea doresc să vă spun ceva important. Oricine și-a dus pașii într-aci, s-a lăsat impresionat de cele întâlnite, de cele văzute. Firește, nu a făcut excepție nici scriitorul Ion Parhon, care descrie calea parcursă de la Chișinău până aici, unde, de peste vreo 700 de ani, stă de strajă legendarul stelar al lui Ștefan cel Mare. Această descriere o putem savura în întregime în cotidianul ,,Realitatea românească” din 25 iunie 1992, din care redau doar un fragment: ,,La două ceasuri de drum de la Chișinău, printre livezi, păduri și dealuri cu vii în rod ... ajungem într-un sat cu o strălucită alcătuire naturală cu o aură legendară, căci aici toate sunt legate de numele lui Ștefan cel Mare. O imensă gospodărie completă, cu vii și livezi, cu întinse lanuri de cereale, cu crescătorii de animale, dar mai ales cu oameni harnici și prietenoși. Cobâlea ne invită în calea noastră ca o rază de căldură sufletească de străveche istorie a neamului românesc și de puterea de a dăinui în timp în fața tuturor stihiilor și silniciilor unui destin de atâtea ori potrivnic...”.

     Aici, la Cobâlea, au văzut lumina zilei, au muncit în sudoarea frunții, au stat de strajă, și au dus și duc faima baștinei feciori și fiice ale căror nume strălucesc în paginile istoriei, mai vechi și mai noi: Olga Catargiu (1850-1917), una dintre cele mai culte femei din Basarabia, cercetătoare pasionată a istoriei naționale, generoasă filantroapa, descendenta dinastiei de moșieri Catargi din Cobâlea. E ultima persoană nobilă, cunoscută și ca protagonistă a unui personaj feminin în opera lui Constantin Stere. Ea a dăruit Academiei Române cărți valoroase, pe care le păstra la conacul familiei de la Cobâlea, dar și în Palatul de la Chșinău, de pe actuala stradă Columna. Doamna Catargi era o persoană cultă, ținea corespondență cu Carmen Sylva – pseudonimul literar al Reginei României, Elisabeta de Neuwied (1843-1916), de asemenea și cu Regina Maria, căreia i-a făcut o invitație să viziteze și Cobâlea, când va fi în Basarabia. Dar, acest vis al Olgăi Catargi nu s-a împlinit, din cauza unor vremuri tulburi în mersul  istoriei...

Alte nume de referință  din Cobâlea, care au făcut și fac istorie contemporană: Tatiana Lisnic (n. 1974), soprană, solistă de operă, recunoscută în plan internațional. A studiat la Colegiul de muzică „Ștefan Neaga” din Chișinău, apoi și le-a continuat la Academia de Muzică „Gheorghe Dima” din Cluj-Napoca (România). A  fost solista Operei de Stat din Viena, mai mulți ani, apoi a ajuns solistă a celor mai renumite scene din lume: La Scala din Milano, Opera Regală „Covent Garden” din Londra, Staatsoper din Berlin, Opera Bastille din Paris, la teatrele de operă din Liege, Dijon, Frankfurt, Ravenna, Montpellier, Veneţia, Valencia, Hanovra, Hamburg, Tokyo, Sankt-Petersburg, Tallin; Simion Cibotaru (1929-1984), critic și istoric literar, academician al Academiei de Științe a Moldovei, director al Institutului de Limbă și Literatură al AȘM, autor a sute de lucrări științifice; Nina Gusca (1959-1998), doctor habilitat în biologie, cercetător științific principal la Institutul de Fiziologie al AȘM, autor a peste 100 de lucrări științifice; Arhip Ciubotaru (1935- 2010), poet, prozator, dramaturg, redactor al revistei ,,Nistru”, , distins cu „Ordinul Republicii” și cu Ordinul ,,Gloria Muncii”; Iurie Borș (n. 1963), inginer, renumit producător de mobilă din republică, participant la multe expoziții și concursuri naționale și internaționale, distins cu Ordinul ,,Gloria Muncii”.  Claudia Cemârtan, profesor și fost decan al Facultății de Litere, șef de catedră, USM. Desigur, șirul personalităților distinse, care s-au născut în Cobâlea e mare și îmbucurător. Ceea ce mă bucură nespus e și faptul că și pentru mine Cobâlea a fost și rămâne un anumit „centrul  al lumii”. Nu-i vorbă, în calea vieții am avut a trece prin mai multe ispite, dar în toate cazurile am găsit o explicație: eu vin din „centrul lumii” – de la Cobâlea, de la stejarul lui Ștefan cel Mare și Sfânt.

Faptul că eram de la țară, iar colegul de Facultate, Viorel Ciubotaru –  cu bunici la Cobâlea, dar „chișinăuian” – nu mă deranja, ajuns și eu student la Jurnalică, în capitala republicii. Altceva mă complexa: nivelul scăzut de cunoaștere a limbii franceze. Viorel era as, iar eu șchiopătam de-a binelea la acest capitol. În schimb, eu eram mai aproape de natură, de viața palpitantă de la țară cu țărani frumoși, eram din Cobâlea, străjuită de stejarul lui Ștefan cel Mare! Ce mai? Satul meu, Cobâlea, cu istoria lui, cu natura sa nepereche și cu abundența sa de oameni de omenie, m-a format, cum a știut el mai bine... Am crescut cu pâraiele și pădurile de acasă, dar mă fascinau îndeosebi arborii, plopii și stejarii! Dar mai cu seamă falnicul stejar al lui Ștefan cel Mare, care-mi sporea imaginația de copil mic, dar mare visător... Acest stejar și astăzi este și continuă să-i fascineze pe mii de copii din sat și din toate localitățile, dacă ajung la Cobâlea să-l vadă și să-l cuprindă, luați de mână a câte cinci-șase la număr.

Pe când eram și eu copil, într-o zi de primăvară devreme, cam pe la sfârșitul iernii, am fost cu mama la Rezina, centrul raional de atunci, organic legat cu orașul Râbnița de peste Nistru, care s-a revărsat peste partea de jos a orășelului și a  blocat accesul spre podul care lega cele două maluri. Spre sat urma să plece un autobuz nou-nouț, „ЛАЗ”, produs la uzina din Lvov, dar uite că șoferul refuza să meargă, ca să ajungem și noi acasă. Mama s-a interesat de ce. Răspunsul? Pentru că nu avea benzină îndeajuns. Stătea și fuma, ce era să facă? Stația de alimentare cu combustibil se găsea peste râu, la Râbnița...

- Ai găsit  motiv, l-a luat mama în zemlefea pe tovarășul șofer și, tot atunci, îi zice cu glas mai domol: Dacă ne duci până la Cobâlea, soțul meu îți face plinul pe gratis!  Lucrează la benzinăria colhozului!

Șoferul? A aruncat țigara neterminată și - haide la Cobâlea! Ca gândul și ca vântul am ajuns! Numai eu știu cum m-am bucurat că tata meu este cine este! De, era șef la benzinărie! Uite-așa, și nu altfel, am ajuns acasă cu un autobuz nou-nouț, admirat de tot satul!

- Așa pot veni și cu avionul de la Florești! ziceam eu. Tata-i șef! Poate chiar aterizez la Cobâlea cu un avion dintre cele reactive! Și așa gând năstrușnic îmi trecea prin mintea mea de copil ce eram...

Cam tot pe atunci centrul lumii s-a mărit – s-a mărit, până a ajuns să fie mai mare -mare, până la Munte, până la Mare. Cu alte cuvinte, centrul lumii deveni, la un moment, toată România Mare, din care făcea parte și bucățica noastră de pâmânt, de lângă Nistru, cu tot cu Valea Rece și Valea Merilor.

Altă dată, în vacanța de vară, m-am învârtit ca un titirez în aeroportul din Florești. Văzându-mă că insist și nu cedez din intenția  mea de a urca la bordul unui avion, un oarecare nene mi-a cumpărat un bilet la ruta spre Chișinău, cu escală la Bălți. Și? Peste câteva minute m-am pomenit zburând în aer!... Dar, colac peste pupăză! Euforia n-a durat mult, pentru că distanța era prea mică. La Bălți m-a preluat un alt nene, care lucra la securitatea aeroportului.

- Unde-ți sunt părinții, măi puștiule? mă întrebă mirat.

- La Cobâlea! îi răspund eu bucuros.

- Și unde te-ai pornit spre seară?...

- M-am pornit...

Convingându-se că sunt doar un mic aventurier, m-a probozit frumos, apoi m-a luat cu vorba despre geografie, m-a întrebat câte ceva despre istorie, timp în care avionul cu care sosisem a zburat la Chișinău. Apoi m-a dus cu automobilul de serviciu la gara feroviară, lăsându-mă acolo să aștept trenul care urma să plece după miezul nopții spre Florești, Cobâlea, Șoldănești, Râbnița.

- Vezi să ajungi acasă! m-a prevenit funcționarul.

      Da’ unde era să mă mai duc, după ce am zburat cu avionul?

Să nu creadă cineva că m-am lăsat de peripeții? Nici atunci, nici mai târziu!

Dar parcă numai eu am apucat pe drumul de a descoperi și a cunoaște cât mai multe în lume? Într-o zi până și directorul școlii, Chirilă Plămădeală, s-a încumetat să-i pună întrebări chiar și lui Ronald Reagan. Dar cum a fost? El dimpreună cu profesoara Maria Eftode, mama colegei mele Adela, s-a apucat să-i ticluiască o scrisoare deschisă acelui Președintelui al Statelor Unite ale Americii. Însă, tovarășa profesoară s-a împotmolit din start și – nici încolo, nici încoace. Atunci tovarășul director o întreabă:

- De ce nu continuați?

- Păi, nu știu cum să mă adresez... Să scriem tovarășe Reagan – nu-i nici la o cale... Dacă scriem domnule Reagan, să nu bănuiască că suntem români...

- Fiți sigură că domnul Ronald Reagan știe mai bine ca noi, cine suntem, i-o-o întoarse apăsat directorul Chirilă Plămădeală.

Cu siguranță, nu doar Ronald Reagan și nu doar directorul Chirilă Plămădeală, ci și mulți alții la Cobâlea știau pe timpul ocupației sovietice cine suntem, de unde venim și încotro trebuie să mergem, printre aceștia s-a aflat și Tamara Lisnic-Ciobanu, care ulterior a fondat primul Liceu român-german din municipiul Chișinău, iar mai apoi, să-și aducă contribuția la Catedra respectivă a Universității de Stat din Chișinău.

Mie foarte mult îmi place să visez, să anticipez. Nu întotdeauna însă acestea sunt premoniții frumoase, ca agresiunea Rusiei asupra Ucrainei, și nu numai.

Sper, totuși, ca în pofida tuturor situațiilor nefaste  satul, și pădurea, și Țara să supraviețuiească, să ne ducem viața sub cer senin, să ne vedem cu bucurie la festivaluri folclorice, lansări de cărți – la umbra stejarului multisecular al lui Ștefan cel Mare și Sfânt, care străjuiește peste veacuri.

Bucură nespus că acest simbol al demnității Neamului a ajuns și vederii noastre în mileniul trei. Multă lume l-a văzut, l-a admirat, și l-a cuprins în grup. Iar cine încă nu a stat vreodată la umbra lui, ar fi bine să cunoască din istoria și măreția acestui arbore, luat sub protecția statului la 8 ianuarie 1975.

„A fost menționat pentru prima dată în cronicile anului 1456, cu un an înainte de începutul domniei lui Ștefan cel Mare (1457), al cărui nume îl poartă. Copacul aparține speciei stejar pedunculat (Quercus robur) și este situat în zona Stepei Sorocii din nord-estul Republicii Moldova.

Arborele este cel mai longeviv din Republica Moldova, vârsta fiindu-i estimată la circa 700 de ani. Are o înălțime poate de 17 m, poate de 19, diametrul coroanei este de 31 m, suprafața proiecției coroanei 754,4 m², trunchiul are, la înălțimea pieptului (1,3 m), o circumferință de 766 cm și un diametru de 244 cm. Copacul are 9 ramuri primare. Tulpina are 4 bolfe, 3 cioturi și 2 scorburi (una de 380×220 cm, a doua de 480×80 cm). După starea de sănătate, stejarul este atribuit la categoria de arbori cu tulpina afectată.

Copacul prezintă interes ca sursă de material genetic și constituie o valoare de nivel european pentru educație, cercetări științifice, turism și recreație. Este clasat la categoria arborilor longevivi și ornamentali cu valoare de conservare foarte mare”.

În aceeași curte cu stejarul secular, mai sunt următoarele vestigii: biserica din piatră cu forme ca de pe vremea lui Ștefan cel Mare, clopotnița acestui locaș separată, monumentul bust al domnitorului, unul din primele monumente instalate după 1990, grație unui sculptor român și monumentul consătenilor ostași căzuți în război. Acestea nu sunt încă toate, care merită să fie vizitate. Mai avem o pensiune turistică, un muzeu, și un loc amfiteatru pentru desfășurarea festivalului, care în vara ce ne trece a ajuns la ediția a XV-ea, ar adăoga primarul Angela Ababei și nu doar ea...

     Acum să-mi spună cineva: unde, în care colț al lumii mai este un asemenea stejar al lui Ștefan cel Mare și așa bravi descendenți din oastea Marelui Voievod decât în Cobâlea? Pe bune, deci, am crezut și cred că satul meu de aproape de Nistru e centrul lumii.