Fragment din DACIADA - GETICA - DAVA

„Oceanos potamos” „...ultima terra.”

 

De la Homer aflăm că regii dintâi ai lumii vechi au fost Din părţile din nord de Istru, de-unde croiră-al lumii rost. Oceanos Potamos ce fost-a părintele zeilor mari, Conform străvechilor legende, antichităţii făurari.

„Ultima terra”, de Ovidiu, mai e numit acel meleag, Ce fost-a leagăn străvechimii şi-al străvechimilor toiag. Meleagul unde-Atlas trăieşte cu Saturn şi cu Prometeu, „Gardines mundi septentrio” „Rhiphaeus axis”, mare zeu.

Pe umeri el ţine tot cerul şi-i împietrit în gandul lui, Din somn trezi-va omenirea şi din temniţa visului. Steaua din palme e departe, aproape-i noaptea din priviri Şi inima e rătăcită-n a beznelor destăinuiri.

„Hyperborei axes” veciei, „Geticus polus”, calea e Spre-acea măreaţă revenire rugii luminii vedice. Şi Dacia doar din ruine, reînviată în noi toţi, Fi-va lumina devenirii destinului şi sacrei sorţi.

Din Ţara Zeilor, spre stele, pe drumul gândului suprem, Prin risipirea rătăcirii, spre al sfinţeniei poem, Să făurim, cu îndrăzneala ninsorilor de stele-n vis, A liniştii desăvârşite şi-a păcii rugi, un Paradis.

Multe imperii de atunce s-au ridicat şi au căzut, Din rătăcire-n rătăcire, din început în început. Au fost Uran, Saturn sau Joe, Jupiter, Typhon, Prometeu Şi alţii, mulţi, răpuşi ce fost-au-n-a vremurilor Colloseu.

Toţi se-ascunseseră-n a lor temniţi,-nălţând hotare-ntre lumini Şi rătăciri pictând pe zare, de-orgoliu toţi fiind haini, Împărţind roci de întuneric, tăind sacrele rădăcini, S-au risipit pe vântul nopţii în pustiitele trăiri.