Vrei să citim împreună?

Vrei să citim împreună?

Într-un colțișor uitat al bibliotecii, era o carte și în carte se vorbea de o pădure, o lume verde și foșnitoare în care se găsea o fată desculță care aduna frunze uscate, în formă de poezii mototolite și le mânca, râzând, iar când râdea, elibera pe gurița-i de zână în miniatură cuvinte minunate care zburau printre pagini și ieșeau din pădure și din carte, invadând celelalte rafturi ale bibliotecii ca niște insecte înnebunite, dărâmând alte povești, formând fraze ciudate și terminând, în cele din urmă, ordonându-se liniștit în mintea scriitorului care, așezat melancolic pe scaunul de lângă fereastră, privea pierdut apusul în așteptarea unei fărâme de inspirație, ca să scrie despre viață, iubire, întâmplări ciudate și amintiri imaginare.

2-0 pentru Mihai Viteazu

Era o școală scumpă și de prestigiu. Probabil cea mai scumpă și mai prestigioasă din Elveția. Copiii multora dintre cele mai bogate familii europene, și nu numai, învățau acolo și primeau o educație aleasă. Pedagogi, profesori și instructori de maniere și stil erau descendenții celor mai alese burghezii mondiale, aleși pe sprânceană. Ultimul instructor contractat era un turc semănând a sfânt creștin. Mehmet făcea eforturi deosebite să-i mulțumească, atât pe șefi, cât și pe elevi, descendent fiind din sultanii cuceritori ai Bizanțului și având un blazon de apărat. Făcea de toate, spăla toaletele, servea mic-dejunuri, strângea mingile de tenis de pe teren, ducea coșurile cu alimente la picnicuri și nu uita să se îndepărteze și să se ascundă după câte un copac când i se făcea foame și-și scotea sandwich-ul cu creveți și boabe de rodii să se înfrupte. Într-o zi, la orele de echitație, luând la cunoștință că un cal avea febră și că o elevă cu ochi albaștri începuse să plângă pentru că era singura fără animal de călărit, Mehmet se oferi să o poarte pe umeri chiar și la galop. Fata se distră enorm dar turcul nu mai putu, în dimineața următoare, să servească mic-dejunurile copiilor. A fost concediat înainte de prânz, iar un pic înainte de ora două, s-a spânzurat în pădurea Pampigny, la o sută de metri de internat. Singura care l-a plâns a fost fata cu ochi albaștri, de origine română, descendentă directă, pe cale paternă, din Mihai Viteazu. Din acea zi, la cea mai scumpă și prestigioasă școală din Elveția nu se mai predă istoria.

O fată un pic accidentată

Era un frig nenorocit. Îmi dăduse întâlnire la șapte și un sfert la colț, la Liceul Lazăr cu Cișmigiu. Nu sunt unul dintre oamenii aceia absurzi care adoră ceasul ca pe un dumnezeu de neatins. Înțeleg că timpul este elastic și că atunci când i se propune șapte și jumătate, nu-i pasă că se face opt. Am un criteriu amplu pentru toate lucrurile. Am fost mereu un tip tolerant, un liberal de modă veche. Dar există lucruri care nu se pot suporta oricât ai fi de permisiv. Că eu sunt punctual nu-i obligă și pe ceilalți să fie, decât până la un anumit punct, și trebuie admis că acel punct există. Am spus deja că era un frig nenorocit. Și acel colț era condamnat tuturor vânturilor și gradelor sub zero. Șapte și jumătate, opt fără douăzeci. Opt. E normal să vă întrebați de ce n-am plecat. Simplu: sunt un om de cuvânt care se încăpățânează să reziste când îi e mai greu. Să-și vadă limitele. Iulia îmi dăduse întâlnire la șapte și un sfert și voiam s-o văd neapărat. Îmi plăcea. Opt și un sfert, opt și douăzeci, opt și douăzeci și cinci și Iulia nu apare. Eram deja congelat, mă dureau picioarele, mă dureau mâinile, parcă mă durea și părul. Dacă aș fi avut pe mine paltonul de tweed englezesc, mi-ar fi fost mai bine, dar fudulia se plătește. Voiam să fiu un gentleman la sacou. Destinul nu-mi spusese, la ora trei, când ieșisem din casă, că seara va deveni polară. Nouă fără douăzeci, nouă fără zece. Vânăt, paralizat. A venit la nouă fără cinci, liniștită, surâzătoare, satisfăcută că mă vede. Cu haina ei de blană și cu căciula în ton. Salut, ce bine că mai ești!, zice. Aproape nu mai sunt de frig, gândesc. N-am avut încotro, am împins-o sub primul troleibuz. Păcat, ar fi putut fi iubirea vieții mele. Iulia era o fată deosebită.