Dialog între personajele realismului și romantismului

Vântul adia ușor prin crăpăturile ferestrei, aducând cu el mirosul ploii proaspete. De afară se auzea zgomotul orașului – pași grăbiți pe caldarâmul umed, roțile trăsurilor lovind pietrele și strigătele negustorilor care își vindeau marfa înainte de căderea serii.

În salon, lumina felinarelor străbătea draperiile grele, proiectând umbre lungi pe pereții îmbrăcați în tapet vișiniu. Un ceas de perete bătea rar, întrerupând liniștea în care cei cinci își duceau propriile gânduri. O lampă cu abajur verzui arunca o lumină difuză peste salonul îmbrăcat în lemn vechi. Pe pereți, cărțile tronau în rafturi înalte, prăfuite, ca niște martori ai gândurilor de mult apuse. În mijloc, un divan din catifea roșie și câteva fotolii grele adăposteau cinci siluete, fiecare absorbită de gândurile sale, fiecare purtând în privire o povară nevăzută.

Mara stătea pe un scaun de lemn, cu mâinile așezate pe genunchi. Ochii ei urmăreau meticulos câteva monede de aramă pe care le scotea dintr-o pungă veche de piele.

Otilia, întinsă leneș pe un divan, își legăna piciorul într-un ritm absent, privindu-i pe ceilalți cu un zâmbet ironic.

Apostol Bologa își frământa degetele, cu privirea pierdută în flăcările din șemineu.

Toma Novac, sprijinit de fereastră, urmărea străzile cu o expresie gânditoare, ca și cum în lumina felinarelor s-ar fi ascuns un răspuns.

Lorelei, așezată pe un fotoliu, își trecea ușor degetele peste marginea unei cești de porțelan, fără să bea din ceaiul care se răcise de mult.

— Banul, spuse Mara, cu vocea ei gravă, de parcă ar fi dat o sentință. Banul e ce ai mai de preț. Când îl ai, ești om, când nu-l ai, ești nimeni.

Otilia râse ușor, jucându-se cu un inel de pe deget.

— Așa crezi tu, Mara? Și totuși, câți oameni cu bani sunt nefericiți?

Mara ridică din umeri.

— Nefericiți, dar sătui. Mai bine plângi într-o casă mare, decât să râzi pe burta goală.

Toma își desprinse privirea de pe fereastră și se întoarse spre ei.

— Și totuși, sunt lucruri pe care banii nu le pot cumpăra. Eu am căutat ceva mai presus de avuție, am trăit mai multe vieți și niciuna nu s-a măsurat în bani.

— Frumos spus, Toma, dar în lumea noastră banii sunt reali, nu doar o idee, interveni Apostol, cu vocea răgușită. Când ești prins într-un sistem, când depinzi de alții, banii sunt fie lanțurile tale, fie cheia eliberării.

Lorelei oftă și își lăsă ceașca pe masă.

— Dar dacă banii îți aduc doar suferință? Dacă ai tot ce îți trebuie, dar sufletul ți-e gol?

Mara își încrucișă brațele, privindu-i pe toți cu severitate.

— Voi, cu filozofiile voastre... Eu vă zic adevărul simplu: fără bani nu ai nimic. Nici libertate, nici siguranță, nici viitor.

Otilia își rezemă bărbia în palmă, privindu-o cu un surâs ușor batjocoritor.

— Dar ce faci când ai bani, dar nimeni care să te aștepte acasă?

— Îți cumperi liniștea, răspunse Mara fără ezitare.

Apostol râse scurt, amar.

— Liniștea nu se cumpără, Mara. Dacă ar fi așa ușor, eu n-aș mai fi avut mustrări de conștiință.

Toma își trecu mâna prin păr, meditând.

— Poate că banii sunt doar un instrument, nimic mai mult. Ei nu îți dau nici dragoste, nici loialitate, nici sens. Îți dau doar iluzia puterii.

Mara dădu din mână a lehamite.

— Iluzie sau nu, fără ei rămâi în întuneric.

O liniște grea se așternu peste încăpere, doar trosnetul focului din șemineu umplând golul lăsat de ultimele cuvinte. Fiecare dintre ei își purta gândurile ca pe niște poveri nevăzute.

Lorelei fu prima care rupse tăcerea.

— Și totuși, cât valorează un om? Se măsoară el în ceea ce are sau în ceea ce este?

Toma își îndreptă spatele, lăsând privirea să-i alunece din nou spre fereastră, spre orașul care continua să existe, indiferent de frământările lor.

— O întrebare fără răspuns, Lorelei. Poate că omul nu valorează nici mai mult, nici mai puțin decât gândurile sale. Dar trăim într-o lume care cere dovezi, iar banii sunt, pentru mulți, singura dovadă de succes.

Mara pufni ușor, neclintită în convingerea ei.

— Voi sunteți prea visători. În lumea noastră, nimeni nu-ți va pune pe masă un colț de pâine doar pentru că ai gânduri frumoase. Dacă n-ai bani, n-ai loc nici măcar în propria viață.

Otilia își sprijini bărbia în palmă, studiind-o cu un amestec de curiozitate și ironie.

— Și totuși, Mara, tu nu ai avut întotdeauna bani. Ai muncit, ai suferit, ai pierdut. A fost asta o viață mai puțin trăită?

Mara strânse buzele.

— O viață trăită pe datorie nu-i viață. Cine nu are bani ajunge să fie cumpărat.

Apostol Bologa oftă, ridicându-se de pe scaun și trecându-și o mână prin păr.

— Eu am avut bani. Am avut și putere. Și totuși, niciun galben nu mi-a cumpărat liniștea. Fiecare decizie pe care am luat-o a fost o luptă între ce trebuie și ce simt. Crezi că banii ar fi putut schimba asta?

— Nu banii, dar siguranța, Apostol, îi răspunse Mara. Siguranța îți dă libertatea de a alege.

Lorelei își strânse brațele în jurul trupului, de parcă ar fi simțit un frig care nu venea din încăpere.

— Dar dacă siguranța ucide visurile? Dacă, în loc să te facă liber, te leagă de un drum pe care nu l-ai ales?

Toma zâmbi, pentru prima oară în seara aceea, un zâmbet trist, dar plin de înțelegere.

— Atunci ești doar un prizonier mai bogat, Lorelei.

Focul din șemineu arunca umbre lungi peste pereți, iar afară, orașul își continua ritmul, indiferent de dilemele lor. Nimeni nu putea schimba lumea în acea seară, dar fiecare simțea că, undeva, în acele cuvinte schimbate între ei, se ascundea un adevăr pe care încă nu-l puteau rosti pe deplin.