O pasiune cât o viață - Doru Petru Morariu și inima sa pentru arta corală

Săptămâna aceasta s-a împlinit un an de când maestrul Doru Morariu nu mai este printre noi. O viață de om petrecută în slujba unei pasiuni lasă urme adânci în cei pe care i-a întâlnit de-a lungul trecerii prin această lume. M-am gândit că cea mai potrivită modalitate pentru a-i onora memoria este să port un dialog-interviu cu fiul său, Cosmin Morariu. Mai precis, am dorit să inițiez o discuție călduroasă, pe parcursul căreia să pomenim doar câteva din ecourile frumoase care au rămas în sufletele noastre: al meu, în calitate de corist și al lui, în calitate de fiu, corist și ucenic în arta dirijatului.

Mai întâi, convingerea mea este că foarte mulți dintre cei ce vor citi aceste rânduri și a căror viață s-a intersectat la un moment dat cu a Maestrului vor regăsi rezonanțe, tresăriri, amintiri, doruri, ce se vor adăuga amintirii celui ce ne-a fost dirijor atât de mulți ani. Mai apoi, nu e deloc ușor să poți intra în tainele vieții unui om. Vom auzi cu toții povești care nu s-au spus, vom găsi poate învățăminte care ne vor rămâne. Dar, la finalul acestei întoarceri în timp, aș vrea ca tuturor să ne fie mai clar care a fost ,,motorul” ce a putut face ca viața unui om să se lege atât de puternic de o singură pasiune: arta corală.

În aproape toate pasajele citite pe internet, cele care fac referire la plecarea maestrului la cele veșnice, se repetă o idee: legătura lui de aproape o viață întreagă cu o formație corală, mai exact 30 de ani. Asta înseamnă dedicare! Trebuie să iubești ceva cu toată ființa ca să ai puterea de a te jertfi. Aș vrea să pornim chiar de aici: de unde această dragoste pentru arta vocală la patru voci mixte? Care crezi că a fost combustibilul care i-a hrănit această pasiune?

Tatăl meu s-a născut într-o familie care iubea și practica muzica. Pe de-o parte, ambii părinți cântau în ,,Corul Uzinelor” din Reșița sub bagheta maestrului Ion Românu, oferindu-i astfel un loc în care să audă muzica încă de mic. Pe de altă parte, bunicul tatălui meu a fost preot, profesor de vioară la Caransebeș și dirijor de cor bisericesc. Și el i-a insuflat dragostea pentru muzică. Fiind copil de deținut politic, nu a avut voie să facă pian (așa erau vremurile!). Atunci a făcut clarinet și imediat după clasa a XII-a s-a dus să dea admitere la Conservatorul din București, dar i s-a întâmplat ceva straniu (providențial?!): în ziua de examen i s-a spart muștiucul la clarinet, fiind astfel forțat să meargă la secția de Pedagogie. Atunci nu era încă clasă de Dirijat cor. Din fericire, acolo i-a avut ca îndrumători pe maestrul Crăciun și pe maestrul Dumitru D. Botez, care l-au ținut foarte aproape. Așa a ajuns să iubească arta corală.

Mai mult de atât, pentru lucrarea lui de diplomă s-a ocupat de tradiția corală în Banatul de Munte și acolo a descoperit că activitatea corală din regiune fusese extrem de bogată (apăreau în documente foarte multe coruri de amatori în perioada interbelică, dar în fapt mai existau vreo două-trei). Muzica se practica de altfel în foarte multe case, în mod natural. Imediat după Conservator s-a întors la Reșița, propunându-și să reînvie activitatea corală. Astfel, de unde la început erau vreo patru coruri, la un moment dat ajunsese să coordoneze vreo patruzeci și opt de coruri de amatori. Țin minte că era mai tot timpul pe teren, era mai tot timpul plecat. Din aceeași pasiune a înființat Corul ,,Miorița” și vreo două festivaluri de cor. Aici s-a intersectat cu maestrul Walter Mihail Klepper, un foarte bun prieten și colaborator al lui. Tot aici s-a declanșat pasiunea pentru vocile umane. Spunea uneori nostalgic că atunci ,,s-a legat de catargul corului”.

Continuând aceeași idee, aș vrea să ne amintim că, stabilindu-se la Iași în anul 1990, maestrul și-a legat viața de Corul Academic ,,Gavriil Musicescu” și implicit de instituția Filarmonicii de Stat ,,Moldova” din Iași pentru o perioadă îndelungată. Pentru asta a trebuit să plece la un moment dat din ținutul natal pe care l-a iubit nespus de mult. Ai putea să ne spui în câteva cuvinte ce a însemnat pentru el această rupere de locul de baștină ? Îți amintești plecarea din Reșița ? Cum a fost ?

Tata și-a dorit foarte mult să înființeze o Filarmonică la Reșița, după Revoluție, pentru că acolo fusese un Teatru de Operetă Profesionist până în anul 1953. Și-a dat seama destul de devreme că nu poate realiza acest proiect. Între timp a apărut la televizor știrea că este un concurs pentru postul de dirijor la Filarmonica ,,Moldova” (eu eram în clasa a IX a). A mers la concurs, a trecut de etapa I și în etapa a II-a, cred că nu în mod întâmplător, concertul susținut a fost de ziua lui… A menținut însă legătura cu activitatea muzicală din Reșița până a închis ochii. Își dorea nespus de mult să ajungă într-un mediu profesionist dar, când a plecat de acolo, a conștientizat că părăsește ,,o mină de diamante, în care cobora în fiecare zi cu mare drag”, referindu-se bineînțeles la talentele pe care le descoperea în mod continuu în corurile de amatori pe care le coordona.

Maestrul Doru Morariu se înscrie cu activitatea sa dirijorală în linia unor mari dirijori pe care Corul Academic ,,Gavriil Musicescu” i-a avut de la înființare până la el: în anul 1953 profesorul, dirijorul și muzicologul George Pascu înființează ansamblul, iar în 1990 Doru Morariu preia pupitrul dirijoral. Acestea sunt informațiile pe care le-am găsit eu în sursele de care dispun. Cunoști alți dirijori care au fost angajați în slujba acestui cor, până la preluarea funcției de către maestru?

Maestrul George Pascu a fost într-adevăr inițiatorul și fondatorul corului, dar lui i-a urmat maestrul Ion Pavalache, care a preluat corul în anul 1958 și s-a pensionat în 1990. El a avut mai mulți asistenți angajați, Gheorghe Victor Dumănescu, Diodor Nicoară și Mircea Oros.

În calitate de corist, l-am cunoscut pe dirijorul Doru Morariu ca un om carismatic. A fost înzestrat de Dumnezeu cu talent muzical, peste care era turnată o măsură generoasă de iubire, cu o inimă foarte deschisă spre frumos, spre oameni. Asta l-a făcut, cred eu, foarte sensibil la tineri. Devenea imediat atent când întâlnea oameni talentați, încuraja foarte mult folosirea muzicalității și dezvoltarea a ceea ce este nativ ca principii de bază în școala de muzică și cred că nu puțini au fost cei care au beneficiat de încurajare în acest sens de la el. Te invit pe tine să continui această idee.

Tata a iubit foarte mult tinerii. De fapt, el a iubit adevărul. Credea că tinerii dispun de adevăr și puritate. Simțea în permanență nevoia să construiască și să caute. Își găsea timpul și starea necesară să intre în sufletul fiecăruia și să scoată ce e mai bun de acolo. M-am întrebat deseori de unde răbdarea asta și am înțeles că venea din iubirea de oameni. A iubit tot ce-l înconjura: oamenii, natura; și-a iubit enorm grădina, animalele. Dar, mai presus de toate, a iubit muzica! Când vedea un tânăr, poate puțin stângaci, poate puțin timid, poate puțin arogant, el căuta partea bună. A colaborat foarte intens cu mama (care se ocupa de corul Liceului de Artă ,,Octav Băncilă” din Iași) și tot timpul o ruga să îi recomande tinerii cei mai talentați pe care îi întâlnește acolo. Așa au ajuns mulți dintre ei în corul Filarmonicii. Din punctul acesta de vedere a fost un constructor neobosit.

Iubea vocile native! Cred că nu greșesc dacă spun că, pentru dirijorul Doru Morariu, faptul de a avea voce frumoasă, timbrată natural, constituia un atu bine notat la concursurile de admitere pe postul de corist. În acest punct intervine cea mai frumoasă amintire a mea legată de el. Eram încă studentă la medicină și cântam într-un cor de biserică, unde venea să facă vocalize domnul profesor Vasile Filimon, fostul maestru de canto al corului. Când m-a auzit, mi-a spus foarte entuziasmat: ,,trebuie să te audă Doru!”. M-a adus într-o zi la Filarmonică, i-am cântat maestrului, care mi-a spus fără să stea pe gânduri: tu trebuie să faci muzică, trebuie să mergi la Conservator, neapărat! S-a așezat la pian, mi-a oferit prima lecție de teorie muzicală și mi-a dat un sfat care îmi folosește toată viața: ,,nu lăsa pe nimeni să strice ceea ce ai nativ în voce, e prea prețios ceea ce ai”. A fost scânteia care a născut în mine visul de a face muzică. Eu am văzut în această prețuire a lui față de înzestrările muzicale native un fel de a se pleca, de a fi recunoscător Celui ce ne-a hărăzit toate darurile.

Aș puncta aici două aspecte. În general, iubea vocea pentru că o considera ,,o bucată a divinității în om”. Devenea atent la vocile oamenilor pe care îi întâlnea în mod obișnuit în viață, remarcându-le frumusețea timbrului și încurajându-i să se apuce de cântat. În mod particular însă, de dragul omogenității sunetului coral, căuta întotdeauna vocea nativă, nealterată de școlile de canto preocupate de diverse scopuri. Considera că pentru a obține un sunet coral omogen ai nevoie de voci pure, nu de cele prea tehnicizate. Credea că această calitate a sunetului nu se poate obține din voci lucrate pentru solistică. În definitiv, poți avea un cor de soliști sau unul omogen. Paradigma eterogenă în sunetul coral nu există.

Iubea muzica folclorică! Păstrarea legăturii cu Banatul, cu locurile natale, era evidentă și constituie un semn de sensibilitate sufletească, o amprentă a oamenilor care prețuiesc rădăcinile, dezvoltarea și continuitatea. Aș vrea să te întreb ce a prețuit cel mai mult din cultura Banatului, ce anume l-a însoțit de-a lungul vieții din spiritul acestui ținut? Ce bucățică din Banat a luat cu el la Iași?

Cred că verticalitatea! Considera că bănățenii sunt oameni dintr-o bucată. Îi plăcea să spună adevărul pe șleau cu riscul de a fi considerat un om dur sau nemilos. Da, era nemilos cu neadevărul și cu prostia! Ce a luat cu el din ținutul natal? A luat dragul de păduri și de lacuri, a luat cu el folclorul, a ascultat Radio Reșița până a plecat ,,spre unde”. Cât a fost responsabil cu muzica în județul Caraș-Severin a reînviat și tradiția fanfarelor, tot din dorința de a asigura continuitate tradiției folclorice. În perioada în care a stat la Reșița a înființat la un moment dat un curs de instruire a dirijorilor de fanfare, la Herculane, curs la care veneau să predea Mircea Neagu, Marin Constantin, Constantin Arvinte. În acest fel a atras în jurul lui oameni de o calitate excepțională.

Iubea muzica religioasă! Ceea ce am apreciat, tot așa în calitate de corist, era faptul că acorda atenție repertoriilor religioase din toate cele trei tradiții majoritare de la noi din țară: ortodoxă, catolică, protestantă. Stau mărturie în acest sens numeroasele concerte susținute în diferitele biserici ortodoxe din Iași și Catedrala Mitropolitană, cele susținute la Biserica Romano-Catolică ,,Adormirea Maicii Domnului” și un număr destul de mare de concerte corale cu muzică protestantă americană. Consideri că a fost și acesta un fel al lui de a se pleca în fața lui Dumnezeu?

Da, în mod cert! Era forma lui de mulțumire pentru harul pe care i l-a dat Bunul Dumnezeu.

L-am numit carismatic nu numai pentru că era el însuși talentat, ci și pentru că era un căutător al harului dăruit de Dumnezeu oamenilor sub foarte multe forme (mai ales a talentelor muzicale) și se entuziasma ori de câte ori îl întâlnea în cei din jur.

Deși tatăl meu a fost un credincios ortodox convins și venea din familie de preoți ortodocși, avea o singură religie adevărată: muzica. Purtam deseori dialoguri despre repertoriul religios internațional și mi-a explicat la un moment dat un lucru: ,,există o singură religie adevărată, aceea a lui Dumnezeu din care s-a născut muzica, nu aceea pe care o fragmentează oamenii; religiile sunt bune atât timp cât nu se transformă în habotnicie”. Acesta a fost motivul pentru care s-a aplecat asupra scoaterii la lumină a unui repertoriu religios îngropat în cărți. Îmi aduc aminte discuția pe care am avut-o într-un turneu la Ismail, când ni s-a spus că acolo, într-o catedrală, exista o cantitate de patru tone de material reprezentând manuscrise ale compozitorului Musicescu, iar prima reacție a lui a fost: ,,Eu când văd acest material? Oare s-a cântat?”. Îl vedeam cum îi luceau ochii când auzea de material coral necântat, mai cu seamă pentru că vorbeam de Musicescu.

Pe lângă asta, a dat foarte mult credit tinerilor compozitori din Iași și nu numai, ale căror lucrări mi-aș dori să le aud în continuare în concerte. La un moment dat a fost inițiat un proiect inedit, de către Mirabela Castillo, ,,Prime audiții absolute ale compozitorilor ieșeni”, concretizat printr-un concert și înregistrarea unui CD, pe care maestrul l-a susținut din toată inima. A creat Concursul de creație muzicală contemporană ,,Nicolae Ursu”, unde chema toți tinerii compozitori, chiar și pe cei care erau încă studenți, în al cărui juriu se aflau: Marin Constantin, Alexandru Pașcanu, Tudor Jarda și alți mari oameni de muzică.

A căutat să omagieze în permanență tot ceea ce înseamnă școală componistică românească, realizând un ,,Ciclu de maeștri ai artei corale”, unde au fost cântați Mircea Neagu, Walter Mihail Klepper, Mircea Chiriac, Felicia Donceanu, Corneliu Cezar ș.a, oameni pe care riscăm să îi uităm dacă noi, cei care avem acest dar, nu ne aplecăm să îi scoatem la lumină făcându-i auziți în public.

Dar, mai presus de toate, iubea muzica vocal-simfonică! Nici nu trebuie să spunem prea multe ca să fim convingători în acest sens: cei 30 de ani dedicați unui cor de filarmonică vorbesc de la sine. Și apoi, mapa corului, repertoriul de bază, pe care maestrul l-a ținut atât de mulți ani la un nivel înalt este impresionant și ar depăși cu mult limitele acestui mic memoriu. A menținut nivelul de performanță vocală și interpretativă al Corului ,,Gavriil Musicescu” la cele mai înalte cote, pregătindu-l cu dăruire și profesionalism pentru sute de concerte a cappella, concerte vocal-simfonice, participări la festivaluri de prestigiu, înregistrări audio, dar și prin numeroase turnee. Te întreb acum în calitate de ucenic în arta dirijorală, ai putea să definești în câteva cuvinte ,,rețeta” pe care o folosea pentru a obține calitatea sonoră, vocalitatea specifică și necesară unui cor de repertoriu vocal-simfonic? Care au fost principiile la care ținea cu sfințenie?

Tata a pornit întotdeauna de la cuvânt, de la puterea cuvântului mai exact, afirmând cam așa: ,,Cuvântul cântă atâta vreme cât nu este forțat și nu este dus într-o zonă foarte teatrală. El cântă de la sine”. În cazul repertoriului vocal-simfonic, eu cred că, cu excepția lui Beethoven, toți ceilalți compozitori au știut să exploateze foarte bine tot ceea ce înseamnă ,,topica cuvântului”. Apoi, urma logica unui întreg sistem armonic. Spunea mereu că nu trebuie să forțezi vocile să facă lucruri în afara spectrului și a reverberațiilor naturale. Nu în ultimul rând, era foarte atent la vocalize și la modalitatea de încălzire a unui cor, ținând cont de necesitățile repertoriului ce urma să fie cântat. În acest sens a stat foarte des de vorbă cu maestrul Dorin Pop, cu care a colaborat mult în tinerețe. În general, maestrul Doru Morariu credea că orice este făcut natural și neforțat, poate să ducă la calitate. Dacă încerci însă să șlefuiești un diamant cu forța, vei sfârși prin a-l strica.

Activitatea muzicală a fost mult mai amplă, nefiind ancorată doar în cea de dirijor. Ce alte activități muzicale a mai desfășurat Maestrul?

În primul rând, a fost membru al Uniunii Compozitorilor, a desfășurat o vastă activitate componistică pentru coruri a cappella, vocal-simfonice, dar mai cu seamă a scris pentru coruri de copii. E important de spus și că, în Iași, ,,a împins” coriștii să facă, după posibilități, câte un cor în bisericile în care mergeau. A simțit, imediat după Revoluție, că este un moment prielnic ca muzica să ajungă la oameni prin intermediul corurilor de biserică indiferent de culoarea confesională. De altfel, spunea mereu coriștilor: ,,voi nu veniți la serviciu, voi veniți aici să înălțați un imn de slavă”. A ținut la un moment dat un șir de emisiuni la Radio Europa Nova intitulate ,,Muzica în casa noastră” care, din păcate, s-au pierdut.

Ai enumerat atât de multe activități muzicale care au avut un aport important la cultura muzicală, întâi la Reșița și apoi la Iași. Crezi că i-au fost recunoscute meritele în mod oficial în timpul vieții?

A primit desigur mai mule distincții care l-au onorat, dar aș aminti aici două dintre ele: ,,Diploma de binecuvântare apostolică specială” oferită de Sanctitatea Sa Ioan Paul al II-lea în anul 1999 și cea de ,,Cetățean de onoare al municipiului Reșița” obținută în anul 2009 pentru ,,contribuția adusă la dezvoltarea culturii muzicale din municipiul Reșița”.

Nu vreau să încheiem înainte de a-i pomeni pe cei care i-au fost cel mai aproape de suflet ca maeștri, ca modele profesionale.

În primul rând, cea care l-a descoperit și care l-a îndrăgit din prima secundă a fost Silvia Secrieru. Ea l-a recomandat maestrului Dumitru D. Botez și lui Petre Constantin, ulterior lui Marin Constantin, care a vrut să îl ia la București, dar pentru că nu avea buletin de București, nu a putut să rămână acolo. Iar cel care i-a marcat în mod definitiv traseul spre maturitate a fost maestrul Dorin Pop cu care a întreținut o relație excepțională, dincolo de relația profesională fiind prieteni foarte buni. I-a avut ca profesori pe Alexandru Pașcanu la Armonie, pe Mircea Neagu la Aranjament coral, iar la Folclor l-a avut pe Gheorghe Oprea.

Ai vreun lucru important despre care nu te-am întrebat și ai fi vrut să se știe?

Da! Vreau să spun ceva despre felul în care și-a încheiat ciclul vieții. În data de 21 decembrie 2019 i s-a decernat de către Mitropolia Moldovei și Bucovinei ,,Crucea Moldavă”, cea mai înaltă distincție culturală care se oferă de către biserică. 21 decembrie 2019! Peste exact două luni, la 21 februarie 2020, maestrul Doru Petru Morariu a plecat dintre noi!

,,Bunul Dumnezeu m-a înzestrat cu darul iubirii și mi-a arătat calea prin care să mă manifest: muzica! Las vouă moștenire creația mea muzicală, dar mai ales iubire pentru oameni, pentru frumos, pentru tot ceea ce vă înconjoară” . Am găsit acest citat pe internet, într-o revistă bănățeană. Îi aparține într-adevăr?

Da, îi aparține. Cu o jumătate de an înainte de a pleca dintre noi a fost chemat în orașul natal să ia parte la o ceremonie care s-a chemat ,,Valori ale Reșiței la Centenar”. A fost o ceremonie interesantă. M-au rugat și pe mine și pe tata să scriem un gând pe niște bilețele care au fost introduse într-o ,,Capsulă a Timpului”. Aceasta a fost îngropată la 10 m în pământ, în centrul Reșiței, urmând să fie dezgropată peste 100 de ani de către primarul care va fi atunci. Acest mesaj a fost scris acolo.

Trebuie să fim onești și să spunem că, în mod firesc, omul Doru Morariu avea și calități și defecte. Având însă convingerea că, din păcate, remarcăm deseori mai repede ceea ce este negativ la un om și fiindcă îmi place vorba care spune ,,cele rele să se spele!”, aș vrea să punctez, spre final, o calitate umană deosebită a sa: iubea copiii! Copiii noștri erau deseori prezenți la repetiții și îl bucurau oricând erau acolo. În chilie se aflau foarte des copii (mai ales nepoții). Înțelegea pe oricine avea nevoie de o învoire pe motive legate de copii sau familie (pe care o prețuia foarte mult), nu se arăta niciodată deranjat de gălăgia copiilor, ci dimpotrivă, voia să îi audă. A scris repertoriu pentru copii, a înființat și a condus coruri de copii: Corul de copii al Palatului Copiilor din Reșița, Corul de copii ,,Primavera”, Corul de copii ,,Angeli”, Corul de copii al radio-televiziunii ,,Europa Nova”, cu care a susținut numeroase concerte în țară și în străinătate.

Ca noi toți, și el a fost făcut dintr-o ,,bucățică de rai” și o ,,bucățică de iad”. Le avem în noi pe amândouă. Depinde de cât de bine le stăpânim. Iar bucățica lui de rai erau într-adevăr copiii. Îi iubea enorm și credea că în puritatea ochilor lor se oglindește Dumnezeu.

Am spus aici multe povești de viață. Am pomenit nume, valori, am revăzut chipuri, am aflat noutăți. A ieșit un interviu lung! Dar cum altfel se putea? Am vorbit despre un om! O viață! O pasiune! Este modul nostru de a contribui la realizarea memoriei culturale.

Am înnodat amintiri pentru a construi o punte de la noi până la el și trebuie s-o spun deschis: nu pentru a merge în trecut am creat-o, ci pentru a conștientiza că noi înșine, prin viața noastră, avem responsabilitatea construirii unei punți către cei ce ne vor urma. Cum va arăta această punte?

Am inventariat evenimente, realizări, visuri, toate devenite acum doar ecouri dinspre trecut înspre noi. E posibil să se fi strecurat idealizarea, nostalgia, inexactitatea. E foarte posibil ca multe din ecouri să lege sensuri auditive doar pentru urechile muzicienilor. Dar, peste toate, pentru noi toți, un lucru rămâne important: avem datoria să ne amintim cu drag de trecut, pentru că astfel, nu facem altceva decât să ne confirmăm propria identitate.