Ce rol joacă învățătorul în instruirea și educarea școlarului mic?

Dragostea pentru copii, capacitatea de empatie, delicateţea sufletască, măiestria şi tactul pedagogic,
puterea de stăpânire de sine, pasiunea pentru profesiunea aleasă sunt calităţi pe care tebuie să le aibă învăţătorul
pentru a-i asigura eficienţa muncii cu copiii.
Elevii aşteaptă de la învăţător să fie bun şi blând în relaţiile cu ei, să fie drept, să-i trateze ca pe nişte
oameni mari, să-i facă să fie apropiaţi de el, să le fie cel mai apropiat prieten, căruia să-i poată destăinui toate
secretele, şi bune, şi rele.

În relaţia învăţător – elev, esenţială a fost şi rămâne însă şi problema prestanţei, a autorităţii sale. Avem
o mare răspundere morală faţă de copiii care ne sunt încredinţaţi ca elevi. Atitudinea şi strădaniile noastre vor
avea efecte deosebit de importante asupra procesului maturizării copilului. Unul dintre principalii factori care
contribuie la implicarea copilului în activitatea de învăţare este exemplul pe care îl poate desprinde din însăţi viaţa
şi comportarea învăţătorului său. Învăţătorul este pentru elev modelul pe care îl imită. Nu există elev care să nu
caute să îşi imite învăţătorul în atitudini, gesturi, îmbrăcăminte, etc.
Relaţia dintre învăţător şi elevi, pare a se reduce la acea comunicare zilnică prin care se realizează actul
educaţional. Am putea spune că această relaţie înseamnă totul, înseamnă esenţa perioadei de formare a unei
generaţii, înseamnă sensul şi rostul întregii activităţi a învăţătorului.
Se spune că meseria de învăţător este dificilă nu din cauza laturii ştiinţifice, ci din cauza celei metodice. Nu
e greu să ştii operaţiile matematice, ci să îi faci pe elevii de vârstă şcolară mică să opereze cu ele. Se pune foarte
serios problema alegerii celor mai eficiente modalităţi de lucru pentru a obţine performanţe, competenţe, atât în
domeniul cunoaşterii, cât şi cel raţional-comportamental.

Pentru a avea succes în această muncă, învăţătorul trebuie să aibă competenţe cognitive, apoi relaţionale, cât
şi comportamental-atitudinale. El trebuie să îndeplinească standardele de performanţă ce se fundamentează pe un
sistem de principii care exprimă concepţia actuală asupra conţinutului specific al profesiei didactice şi asupra
calităţilor unui bun pedagog.
Aceste principii, numite şi principii-nucleu, cer învăţătorului să cunoască domeniul şi didactica
disciplinelor predate, să-şi cunoască elevii şi să asiste la propria lor dezvoltare, să aibă o atitudine reflexivă şi să
promoveze un sistem de valori în concordanţă cu idealul educaţional.
Învăţătorul trebuie să cunoască temeinic colectivul de elevi. Toate acestea încep o dată cu primirea unei noi
generaţii de copii.
Când vine în clasa I, elevul se familiarizează cu lucruri noi . El vede că în loc de jucării trebuie să aibă cărţi,
că doamna educatoare e înlocuită cu doamna învăţătoare, că lecțiile sunt mai lungi şi că activitatea zilnică este
alta şi decurge într-un alt mod. Acest moment de trecere poate avea urmări nedorite asupra aşteptărilor copilului ,dacă învăţătorul nu-l pregăteşte cu tact pentru ceea ce va urma. În mintea copilului sunt foarte multe necunoscute
şi toate acestea trebuie elucidate în perioada de relaţionare de la început.

Dacă în perioada preabecedară învăţătorul reuşeşte să-i câştige sufleteşte pe copii, urmează perioada când
copiii trec la un alt program de învăţare, când apar şi aprecierile cu descriptori în catalog, când randamentul lor
trebuie să crească prin învăţarea alfabetului şi a primelor opraţii matematice. Este perioada când se reduce
ponderea învăţării prin joc, când trebuie să li se stabilească un program zilnic de învăţare, când fiecare trebuie să
devină conştient de sarcinile pe care le are. Este momentul când începe cu adevărat viaţa de şcolar, când
aprecierile verbale şi descriptorii pot influenţa în bine sau în rău relaţia dintre învăţător şi elev, precum şi relaţia
dintre învăţător şi părinţi.
Corectitudinea, onestitatea, sinceritatea pot fi dovedite de ambele părţi dacă există o adevărată relaţie de
comunicare, menită a concura la reuşita activităţii didactice.
Învăţătorul trebuie să stabilească de la început cu elevii un set de reguli, al căror rost trebuie înţeles şi
acceptat de elevi. Dacă acest lucru se pune în aplicare se va reuşi ceea ce se cheamă disciplină şi învăţare liber
consimţite, eliminându-se din start neînţelegerile, supărările şi nedoritele tulburări de comportament.
Elevii trebuie învăţaţi că hotărârile adoptate trebuie respectate.
Limitarea şanselor la experienţe de învăţare variate pot duce la reducerea inteligenţei, ştiut fiind că acele
zone ale creierului uman care nu sunt folosite se dezactivează, ducând în mod evident la reducerea potenţialului
de învăţare.Este important ca persoanele implicate în orice fel de învăţare să poată şi să vrea să devină participanţi
activi ai procesului de învăţare.

Acceptarea teoriei inteligenţelor multiple ale lui Gardner are câteva implicaţii pentru cadrele didactice în
procesul de instruire. Pornind de la această teorie, că cele opt tipuri de inteligenţă sunt necesare pentru o
funcţionare optimă a intelectului uman, învăţătorul trebuie să le acorde aceeaşi importanţă în actul didactic.
Teoria inteligenţelor multiple impune ca învăţătorul să recunoască şi să educe o gamă largă de talente şi
abilităţi. El trebuie să structureze prezentarea materialului într-un stil care să angajeze majoritatea tipurilor de
inteligenţă.
La naştere omul posedă, în aproximativ egală măsură cele opt tipuri de inteligenţă, însă elevii vin la şcoală
cu grade diferite de dezvoltare a acestora, determinate de experienţele socio-culturale cu care s-au confruntat.
Fiecare copil va avea un set personal de puncte „forte” şi puncte „slabe”. Aşa se explică de ce este uşor sau dificil
pentru un elev să asimileze informaţia când este reprezentată într-o modalitate particulară.
Pentru valorificarea tuturor categoriei inteligenţelor în predarea conţinutului informaţional învăţătorul
trebuie să ţină seama de cinci cerinţe de individualizare a învăţământului :
 parcurgerea materialului într-un timp determinat, specific structurii psihice a elevului;
 elevului i se oferă posibilitatea să lucreze în anumite momente în condiţii care îi convin personal, ceea
ce impune modificarea organizării tradiţionale a activităţii şcolare;
 posibilitatea de a aborda un subiect într-o fază anumită în funcţie de cunoştinţele acumulate anterior;

 posibilitatea introducerii unor unităţi de instruire în favoarea elevilor cu cunoştinţe reduse sau a unora
cu deprinderi bine consolidate;
 utilizarea mai multor mijloace de instruire, astfel încât să se poată alege cele mai potrivite la un
moment dat.

După cum elevii nu învaţă în acelaşi mod, tot aşa ei nu pot fi evaluaţi în acelaşi mod şi de aceea este
important ca învăţătorul să creeze profiluri de inteligenţă pentru fiecare elev.
Cunoaşterea felului în care învaţă fiecare elev va permite învăţătorului să ia decizii corecte asupra modului
de evaluare a progreselor copiilor.
Teoria inteligenţelor multiple oferă un număr mare de instrumente didactice a căror utilizare asigură
centrarea demersului didactic pe elev. Tehnicile şi materialele utilizate în procesul instructiv-educativ pot fi
grupate în funcţie de tipul de inteligenţă predominant.
Inteligenţa lingvistică poate fi valorificată prin lecturi, dezbateri în grupuri mici sau cu întreaga clasă, fişe de
lucru, lectura unor cărţi, manuale, activităţi de scriere, jocuri de cuvinte, povestiri, jurnale, variante de citire.
Inteligenţa logico-matematică poate fi stimulată prin rezolvarea de probleme, demonstraţii ştiinţifice,
crearea de coduri, jocuri matematice, cuantificări şi calcule, prezentări logico-secvenţiale ale unei teme.
Inteligenţa naturalistă se manifestă prin capacitatea de a înţelege lumea prin intermediul mediului în care se
formează şi se dezvoltă. Învăţătorul antrenează elevii în activităţi de cunoaşter a mediului, activităţi ecologice,
activităţi de cunoaştere şi îngrijire a plantelor şi animalelor.

Inteligenţa spaţială se manifestă prin descifrarea şi elaborarea de hărţi, grafice, diagrame, fotografii, filme,
povestiri după imagini, pictură, colaje, arte vizuale.
Inteligenţa kinestezică se manifestă în mişcarea creativă, mimă, dramatizare, exerciţii fizice, lucru manual,
utilizarea limbajului corporal, exerciţii de relaxare fizică.
Inteligenţa muzicală se manifestă în căntat, murmurat, fluierat, ascultarea muzicii, folosirea instrumentelor
musicale, analiza muzicii, legarea melodiilor, bateri de ritm, crearea de noi melodii, ascultarea imaginilor
musicale interne.
Inteligenţa interpersonală se manifestă prin cooperarea în grup, medierea conflictelor, implicarea în viaţa
comunităţii.
Inteligenţa intrapersonală este evidentă în studiul independent, învăţarea în ritm propriu, centre de interes.

Elevii terbuie învăţaţi să-şi recunoască greşelile, să le depisteze şi să le corecteze şi pe cele ale colegilor lor,
să cedeze în faţa adevărului, dar să se apere când au dreptete.
Învăţătorul trebuie să formeze personalităţi puternice, să-i determine pe elevi să nu accepte umilinţa sau
compromisul şi să-i facă toleranţi atunci când situaţia o impune.
Se poate spune că relaţia învăţător-elevi-familie funcţionează normal dacă:
 atunci când se iau decizii, în privirile copiilor nu apar sentimente de nemulţumire;
 elevii vin cu drag în jurul învăţătorului, dorind să comunice cu el;
 nu comentează calificativele obţinute;

 comportamentul copiilor este civilizat;
 situaţia la învăţătură este bună şi foarte bună;
 elevii respectă cu stricteţe îndrumările şi recomandările învăţătorului;
 în vacanţe, elevii menţin diverse forme de comunicare cu învăţătorul lor;
 părinţii vin la şedinţe şi fac aprecieri pozitive asupra activităţii desfăşurate în clasă.
P.S. : „Numai un iubitor de copii poate fi şi un bun învăţător”. (Simion Mehedinţi)

Învățător: Cucer Viorica, grad didactic Unu