Eseu “Teme şi motive în lirica eminesciană”

Motto

« Numai poetul, / Ca păsări cezboară / Deasupra valurilor, / Trece peste nemărginirea timpului ... »

O figură clasică încadrată de nişte plete mari negre; o frunte înaltă şi senină; nişte ochi mari – la aceste ferestre ale sufletului se vedea că cineva este înăuntru; un zâmbet blând şi adânc melancolic. Avea aerul unui sfânt tânăr coborât dintr-o veche icoană, un copil predestinat durerii, pe chipul căruia se vedea scrisul unor chinuri viitoare. Era o frumuseţe! Era Mihai Eminescu !

Născut la Botoşani, Mihai Eminescu, poet, prozator şi jurnalist român, este socotit drept cea mai importantă voce poetică din literatura română. O analiză psihologică a lui Eminescu i-o datorăm lui I.L. Caragiale care după moartea poetului a publicat trei scurte articole pe această temă: În Nirvana, Ironie și Două note. După părerea lui Caragiale, trăsătura cea mai caracteristică a lui Eminescu era faptul că „avea un temperament de o excesivă neegalitate”. Viața lui Eminescu a fost o continuă oscilare între atitudini introvertite și extravertite.

„Așa l-am cunoscut atuncea, așa a rămas până în cele din urmă momente bune: vesel și trist; comunicativ și ursuz; blând și aspru; mulțumindu-se cu nimica și nemulțumit totdeauna de toate; aci de o abstinență de pustnic, aci apoi lacom de plăcerile vieții; fugind de oameni și căutându-i; nepăsător ca un bătrân stoic și iritabil ca o fată nervoasă. Ciudată amestecătură! – fericită pentru artist, nefericită pentru om!”

În opinia mea, M. Eminescu, autor pentru care poezia reprezintã un mod profund de existenţã, a reflectat asupra problemelor esenţiale ale artei scrisului prin limbajul însuşi al poeziei, în creaţii literare având, în totalitate sau parţial, caracter de artã poeticã: Epigonii, Scrisoarea II, Criticilor mei, În zãdar în colbul şcolii, Cu gândiri şi cu imagini, Icoanã şi privaz, Iambul, Odin şi poetul, Eu nu cred nici în Iehova, Glossã, Numai poetul etc. Mihai Eminescu este considerat „Ultimul mare romantic”, universul operei eminesciene cuprinzând teme, motive şi particulariăţi deosebite. Printre principalele teme ale marelui poet se numără : „ iubirea, natura, cosmosul, omul de geniu, istoria ş.a“

Iubirea. Eminescu viseazã la o iubire idealã, purã, totalã, care sã conducã la cunoaşterea marilor taine ale lumii, la atingerea absolutului. Cântând femeia blondã, cu ochii mari şi albaştri, gingaşã, uneori şãgalnicã, poetul nu a asimilat fãrã discernãmânt un ideal romantic, ci s-a apropiat şi de lirica eroticã popularã, plinã de prospeţime, lipsitã de sentimentalisme. Ca experienţã metafizicã, erosul are finalitatea gnoseologicã; prin iubire se încearcã refacerea unitãţii primordiale a universului. Cuplul de îndrãgostiţi poate fi asimilat perechii biblice, prin puritate şi prin atitudinea panteistã. Motivele lirice generate de tema Iubirii sunt teiul, codrul, izvorul, soarele şi luna, apele, stelele, salcâmul, floarea albastrã ş.a. , acestea fiind întâlnite în creaţiile literare ca Sara pe deal, Dorinţa, Freamãt de codru, La mijloc de codru, Povestea teiului, Povestea codrului, Lasã-ţi lumea…, Crãiasa din poveşti, Floare albastrã precum şi în multe alte lucrări. Ca particularităţi definitorii avem mare varietate de specii pe tema iubirii şi a naturii — pastelul, idila, romanţa, satira, elegia, meditaţia filosoficã, iubirea —; starea de catharsis, dorul de dragoste, aspiraţia omului spre absolut, comuniunea om-na turã, spaşiul rustic; natura ca metaforã a iubirii etc.

Natura. Copilãria la Ipoteşti a marcat relaţia poetului cu natura: „Satul şi pãdurea creşteau în jurul lui, îmbrãcate în legendã, cu oameni care în gesturile lor fãceau sã trãiascã o mitologie întreagã. Mişcãrile prime ale poetului sunt potrivite acestei lumi imaginare, care-i dã compensaţie largã faţã de neajunsurile vieţii reale.” Natura (codrul, lacul, luna, izvorul, copacii, marea) are rolul de a reflecta starea sufleteascã a eului liric, devenind o „cutie de rezonanţã a sentimentelor. Ea se asociazã cu multe alte teme: trecerea timpului, condiţia umanã pieritoare, singurãtatea omului de geniu, iubirea, copilãria. Principalele şi cele mai cunoscute opere ce tratează tema Naturii sunt Crãiasa din poveşti, Lacul, Şi dacã…, Cãlin (file din poveste), O, rãmâi…, Somnoroase pãsãrele. Pe lângã plopii fãrã soţ, Sara pe deal, Floare albastrã ş.a. Ca particularităţi definitorii avem Reflectarea frumuseţii feminine, cadru de rememorare a sentimentelor de iubire, umanizarea naturii şi înscriere într-un spaţiu de basm; o lume de taine şi mister.

Cosmosul. Geneza universalã l-a preocupat pe Emi nescu de foarte multã vreme. Poetul imagineazã momente din existenţa universului, în tablouri de mare forţã sugestivã. Evocarea spaţiului cosmic în întreaga lui mãreţie ţine de înclinaţia romanticilor spre grandios, dar are şi rolul de a sugera, prin antitezã, micimea fiinţei umane, lipsa ei de importanţã în ansamblul creaţiei. Cele mai cunoscute opere ce tratează temasus menţionată sunt « Scrisoarea I, Luceafãrul, Epigonii, Dintre sute de catarge, Revedere, Stelele-n cer; La steaua, Melancolie, Luceafãrul. (Tablouri cosmogonice, cãlãtoria interstelarã, muzica sferelor.).” Ca particularităţi comune au simboluri ale necunoscutului; sugestie a singurãtãţii; spaţiul cosmic; aspiraţia spre ideal, expresia singurãtãţii; viaţa universalã; spaţiul selenar, simbol al eternitãţii.

Omul de geniu. Omul superior, aflat în cãutarea permanentã a unor valori absolute, retras în sine sau preocupat de soarta lumii, este vãzut în mai multe ipostaze (conducãtor de oşti, dascãl, poet, îndrãgostit, filosof, înţelept); el rãmâne, în esenţã, aceeaşi fire însetatã de perfecţiune şi dornicã de cunoaştere. Principalele opere ce tratează acesată temă sunt „Mortua est, Floare albastrã, Scrisoarea II, Scrisoarea I, Rugãciunea unui dac, Luceafãrul, Odã (în metru antic), Glossã, Povestea magului cãlãtor în stele, Împãrat şi proletar.”

Istoria. Gãsindu-şi afinitãţi cu V. Hugo, Eminescu evocã istoria pentru a oferi contemporanilor sãi un model de patriotism, trezindu-le, astfel, încrederea în forţa de regenerare a neamului românesc. Pe de altã parte, prezentarea istoriei are rostul de a demonstra consecinţele dezastruoase ale trecerii timpului asupra omenirii. Viziunea asupra trecutului îşi are originea foarte departe, în miturile vechii Dacii. Eminescu s-a arãtat interesat de figurile mitologice eline, de credinţele nordice, de mistica budistã. Operele ce susţin tema menţionată sunt « Ce-ţi doresc eu ţie, dulce Românie, Memento mori, Strigoii, Junii corupţi, Scrisorile. ». Acestea reprezintă o meditaţie patrioticã şi istoricã, condiţia geniului, solitudinea; acţiunea distructivã a timpului.

Marile teme ale creaţiei eminesciene – analizate de G. Cãlinescu în Opera lui Mihai Eminescu – tind sã transforme în imagini ficţionale întreaga realitate extralingvisticã : cosmogonia – în care poemele „se învârtesc toate, mai aproape sau mai departe de sâmburele de întuneric al golului primar”; ipostazele felurite ale geniului; mitul Daciei originare; istoria naţionalã şi universalã; visul – prin care vocea poetului intrã în realţie cu propria-i conştiinþã în zonele inconştientului; visul paradisiac; visul coşmar; visul iluzie; reveria; natura şi dragostea; natura cosmogonicã; geologia sãlbaticã; natura polarã; natura alcãtuieşte „rama” poeziilor de dragoste; spaţiul citadin; folclorul şi dubla atitudine a poetului faţã de literatura popularã. Astfel, descoperim opt mituri fundamentale ale liricii eminesciene – mitul naşterii şi al morţii universului, mitul istoriei, mitul înţeleptului, mitul erotic, mitul oniric, mitul întoarcerii la elemente, mitul creatorului, mitul poetic – printre care se numãrãrã şi mitul istoric.

În concluzie, afirm cu certitudine că, opera lui Eminescu, cel mai mare poet român, se explicã nu numai printr-o excepţionalã înzestrare nativã, ci şi printr-o neobişnuitã aspiraţie spre cunoaştere, printr-o rarã capacitate de asimilare a valorilor spirituale, însuşiri dominate de conştiinţa vocaţiei sale de creator. În structura personalitãţii lui se includ, ca elemente de bazã, cunoaşterea profundã a limbii şi psihologiei populare, a tradiţiilor şi obiceiurilor, a mentalitãţii propriului sãu popor, impunând operei sale acea pecete naţionalã, timbrul specific în cadrul valorilor literare europene şi universale. După cum afirma Emil Cioran : “Eminescu (…) a fost şi rămâne cea mai copleşitoare mărturie despre forma inegalabilă pe care o poate atinge geniul creator românesc, atunci când se alimentează din adâncimile fertile şi insondabile ale unui fond autentic. “

Recitindu-l pe Eminescu ne reîntoarcem, ca într-un dulce somn, la noi acasă !

Numele şi prenumele – Cebotari Stasic 

Clasa a XI-a B

IP Liceul Teoretic „M.Eminescu” din or. Drochia