Idila dintre cei doi înmiresmată de mirosul teilor de Cebotari Stas

Poemul ‘’Luceafărul’’ de M.Eminescu este considerat cea mai remarcabilă operă a poetului,fiind un poem romantic pe tema destinului omului de geniu. Acţiunea se desfăşoară pe un vag fir epic într-o suită de metafore şi simboluri prin care se sugerează idei filosofice. Este deci, în egală măsură, un poem de dragoste şi un poem filosofic, în care se întâlnesc personaje romantice, asemeni Cătălinei şi Luceafărului. Personajul Luceafărul este simbolul omului de geniu, caracterizat prin inteligenţă, raţiune pură, obiectivitate, capacitatea de a se sacrifica pentru atingerea unui ideal, aspirând permanent la cunoaştere, dar incapabil de a fi fericit sau a ferici pe cineva. Acesta aspiră la o comunicare prin iubire cu oamenii obişnuiţi, dar acest lucru, nefiind posibil, el ajunge la o înţelegere superioară a condiţiei sale de geniu nemuritor, contemplând lumea în dialectica relativului cu absolutul – * Ce-ţi pasă ţie, chip de lut / Daco-i fi eu sau altul / Trăind în cercul vostru strâmt / Norocul vă petrece / Cieuz în lumeam ea mă simt / Nemuritor şi rece * . Cătălina este simbolul omului comun, caracterizat prin instinctualitate, incapacitatea de a-şi depăşi condiţia, prin voinţa de a trăi şide ase împlini prin fericire. Ambele peronaje se încadrează în tipologia persoanjelor romantice.

În primul rând, atât Luceafărul, cât şi Cătălina, prezintă caractere excepţionale, în împrejurări excepţionale. Astfel, Cătălina îşi prezintă deschis incapacitatea de a-şi depăşi sfera, condiţia, limita omenească * ... Deşi vorbeşti pe înţeles / Eu nu te pot pricepe... *. Luceafărul, pe de altă parte, era în stare să renunţe la nemurire şi să devie un muritor de rând, dpar pentru afi lângă Cătălina * Reia-mi al nemurii nimb / Şi focul din privire / Şi pentru toate dă-mi în schimb / O oră de iubire... *. În această ordine de idei, putem conchide că indiferent de împrejurările şi procovările soartei pentru personaje, acestea audatdovadă de pregnanţă, gândire lucidă şi caracter puternic, ceea ce le accentuează şi mai mult latura romantică.

În al doilea rând, personajele sunt sfâşiate de stări interioare antagonice, construite antitetic. Starea de spirit a Luceafărului este una de tristeţe şi dezamăgire, acesta fiind respins de Cătălina * Și de asupra mea rămâi / Durerea mea de-o curmă,/ Căci ești iubirea mea de-ntâi/ Și visul meu din urmă..* . Cătălina are parte de sentimente nostalgice, aceasta fiind indecisă. Chiar dacă acceptă iubirea pământeană, aceasta aspiră încă la iubirea ideală * O, de Luceafărul din cer / M-a prins un dor de moarte ...*. Acest *dor de moarte* ilustrează dualitatea fiinţei pământene, aspiraţia specific umană spre ambolut, dar şi atracţia spre fiinţa inaccesibilă.

In al treilea rând, aparenţa fizică contrastează cu esenţa morală. Cătălina, prin intermediul superlativului absolut de factură populară * O prea frumoasă fată ...*, scoate şi exprimă perfecţiunea frumuseţii fizice, iar versul * Şi era una la părinţi ,..*, scoate în evidenţă unicitatea terestră. Luceafărul, este evidenţiat ca ofiinţă blândă, perfectă, întrunind toate calităţile geniului nemuritor * Cobori în jos, luceafăr blând,/ Alunecând pe-o rază,/ Pătrunde-n codru și în gând,/ Norocu-mi luminează!*.

În concluzie, afirm cu desăvârşire că personajele Luceafărul şi Cătălina, sunte personaje romantice, iar această operă îţi aprinde o scânteie în suflet, ce arde incontinuu, căci iubirea e o continuă iertare !