Scrisoare către Grigore Vieru

Jemanean Alexandrina, eleva clasei a VIII-a B

02.02.2022,

Or. Drochia

Stimabile Poet,

   Iți scriu această scrisoare cu ocazia tuturor zilelor în care ar fi trebuit să-ți vorbesc. Mai întâi de toate, permite-mi să îți spun că mă situez dincolo de noroc, pentru faptul că v-am cunoscut prin creațiile mărețe. Am fost binecuvântată să cresc alături de cele mai uimitoare poezii dedicate copiilor „Puişorii”,  „Hultanul”, „Puiul”, „ Iedul”, „Vaca”, „ Ursul”,  „Racul”,  „Furnica”,  „Purcelul”, „ Grăuraşul”, „ Gâsca”, „Albinuţa”.

    De multe ori, judecăm prea repede. Ne afundăm într-un ocean al impresiilor, interpretărilor și opiniilor, „Reaprindeţi candela” și prin toate aceste vise prin care navigăm zi de zi, poezia o păstrăm undeva în inima noastră.

   Am 14 ani și nu pretind că știu multe. Însă, înțeleg cu siguranță că sunteți așa cum va numit Lazăr Lădariu  „Orfeul de peste Prut”  , deoarece aveți o uriaşă personalitate, atât ca patriot înfocat, cât mai ales unul dintre cei mai de seamă poeţi români ai literaturii contemporane. Multe dintre poezii s-au născut din dragostea fierbine pentru tot ce este românesc și din patriotismul fierbinte. Nu trebuie neapărat să ne cantonăm doar la acele poezii unde este vorba despre Patrie, fiindcă, așa cum era şi credința dumneavoastră, „o poeziei bună de dragoste, o poezie slăvind frumusețile naturii este şi ea o poezie patriotică”,  „Piatra este pâine caldă. / Vântul ăsta e vin domnesc./ Şi pelinul – busuioc sălbatic” (..) „Vine ziua aurindu-mi pâinea / Vine seara aromindu-mi vinul. / Vine mama îndulcindu-mi gândul”.

  ,,Mamă, tu eşti…”…Pot fi îngrijorată, furioasă sau tristă, dar nu există nici o durere pe care nu o pot depăși atunci când recitesc dorul mamei din poezii, trece ca un fir roșu prin toată firea: mâinile trudite ale mamei legănând copilul, ochii ei înlăcrimați, pâinea mamei, nopțile ei albe pline de neliniște.

    De ce, în secolul al XXI-lea, ar mai citi cineva poezie? Ce rost mai are Vieru? „Ştiu: cândva, în miez de noapte,/ Ori la răsărit de Soare,/ Stinge-mi-s-or ochii mie / Tot deasupra carții sale(…),”  v-aș putea răspunde.  Adevărul este că, oricât am pretinde evoluția, progresul, noi rămânem aceiași, ca întotdeauna. Avem nevoie de literatură poate chiar mai mult decât în trecut ,, S-o lăsăm aşa deschisă,/ Ca băiatul meu ori fata / Să citească mai departe / Ce n-a dovedi nici tata”.

  Astfel, viețile noastre devin doar un lung șir de comentarii din care riscăm să pierdem esența și, cel mai trist, riscăm să ne pierdem pe noi, cu imperfecțiunile și limitările noastre, în încercarea disperată de a ține cont de sugestiile altora. Uneori mă gândesc că asta ți-au făcut și ție, și mă întreb uimită cum de încă ai mai rămas același „Băieţaşul din ochii mamei”.

P.S. Scumpă și perpetuă este amintirea despre Tine, ca Om, ca Poet, ca Îndrumător:„ Deşi pământul se învârte mereu, m-am născut acasă. O spun să mă audă şi plin de floare pomul: „Şi din mormânt voi spune mulţimii adevărul. ”

Cu aleasă consideraţie, Jemanean Alexandrina,

Elevă în clasa a VIII-a, IPLT Mihai Eminesu,

Orașul Drochia