<strong>Studiu de Caz</strong> “FORMAREA CONȘTIINȚEI ISTORICE” de Miroșnicenco Eugenia

INTRODUCERE

Substantivul „conștiință” are sensul de cunoaștere intuitivă sau reflexivă pe care o are fiecare despre propria existență și despre lucrurile din jurul său, ansamblu de reprezentări, idei, concepții, cunoștințe, mentalități ale unei colectivități umane, care reflectă condițiile de existență ale acesteia. Prin extensie, “conștiința” denumește și „înțelegerea”, aptitudinea de a-și da seama de ceva anume.

Pentru poporul nostru, leagănul etnogenezei şi dăinuirii, conştiinţa originilor, a nobilei plămade din care se trage, a jucat un rol important în constituirea conştiinţei de sine. Ideea romanităţii a fost cu deosebire cultivată secole întregi de către românii de pretutindeni şi difuzată larg în toate straturile poporului pe cale orală, iar din secolul XVI şi pe calea cuvântului tipărit - ceea ce a constituit un moment de răscruce în trezirea şi dezvoltarea conştiinţei naţionale. În acest sens, un pas important în domeniul istoriografiei a fost făcut de cronicarii moldoveni în mijlocul sec al XVII-lea.

Prima lucrare istorică în limba română este "Letopisețul Țării Moldovei..." al lui Grigore Ureche. Cronica a fost continuată de Miron Costin.

Începutul istoriografiei în limba romană este reprezentat așadar de scrierile unor boieri cărturari. Cum se conturează însă profilul unui popor, dincolo de aspectele lingvistice? În ce măsură au reușit aceștia să prezinte cu obiectivitate faptele, cum s-au folosit de documente și alte surse, ce rol au atribuit istoriei, ce probleme au atins la redactare, având în vedere că sunt printre cei dintâi care utilizează limba română în scris?- toate acestea sunt întrebări la care vom răspunde în acest studiu de caz.

Vornic moldovean, Grigore Ureche, a afirmat obârşia comună, latină a tuturor românilor în Letopisețul Țării Moldovei, într-o formă simplă şi clară: “...de la Râm ne tragem”.  În capitolul intitulat “Pentru limba noastră moldovenească” al Predosloviei,Grigore Ureche demonstra latinitatea limbii române. Enumerând mai multe exemple din lexicul românesc de origine latină: “carne, găină, muiare, părinte, al nostru” cu echivalentul lor latin, ”... şi altile multe cu acestea din toate limbile, carile nu le putem să le însemnăm toate”, cronicarul conchide edificator: “şi altile mulţi de limba latinească, că de le-am socoti pre amăruntul, toate cuvintele le-am înţelege”. În același capitol este identificată legatura divină între om și Dumnezeu, datorită faptului că toate se petrec după „cumu-i voia domnului”.

De asemenea, textul cronicii constituie o expunere științifică cu trăsături specifice, printre care sunt termenii corespunzători, enumerația multe popoare ale acelei vremi: “râmleni”, “greci”, “frânci”, “turci”, “sârbi” și, ca rezultat al îndelungatelor cercetări științifice a autorului, sunt prezentate similitutidinile graiului nostru cu cel al vobitorilor altor limbi romanice: „limba nemțească”, “limba latinească”. Totodată cronicarul ne oferă date concrete privind împarțirea geografică a teritoriului românesc, localizarea concretă a “țărilor” și componența etnica a acestora, ceea ce dovedește stilul științific al scrierilor lui Grigore Ureche.

Lucrarea “De neamul moldovenilor” scrisă de Miron Costin este considerată “primul tratat savant consacrat exclusiv originii neamului”. Această operă sintetizează, încă din Predoslovie, concepţia lui Miron Costin asupra originii românilor: “Biruit-au gândul să mă apucu de această trudă, să scot lumii la vedere felul neamului, din ce izvor şi seminţie sântu lăcuitorii ţării noastre, Moldovei şi Ţării Munteneşti şi românii din Ţările Ungureşti... că toţi un neam şi o dată descălecaţi sântu”. Prefaţa se deschide prin precizarea obiectului cărţii și dilema expusă de cronicar, care este "începutul tarilor acestora", adică geneza poporului român. Tot în prima frază, referindu-se la "neamul" moldovenesc, muntenesc şi la românii din Transilvania, autorul sugerează unitatea etnica a tuturor românilor, indiferent de graniţele istorice temporare.

De altfel, Miron Costin nominalizează, cu respect, contribuțiile anterioare a cronicarului Grigore Ureche, detașându-se vehement, totodată, de interpolările sau de „basnele” lui Simion Dascălul și Misail Călugărul: “nu letopisețe, ci ocări sântu”, adică de intervențiile falsificatoare ale acestora în cronica lui Ureche, Costin apelând și la elemente de discurs polemic. în “De neamul moldovenilor”, pe lângă argumente lingvistice, va aduce, în sprijinul ideilor sale, și argumente arheologice, etnografice și folclorice, ceea ce ne demonstrează caracterul științific al lucrării.

Cu toate că operă a rămas neterminată, ea surprinde patosul cronicarului în afirmarea originii latine a poporului nostru și convingerea că, prin scrisul său responsabil, el poate scoate neamul din întunericul neștiinței.

Eruditul stolnic Constantin Cantacuzino, preocupat de componentă fundamentală a neamului său, a formulat cu deosebită claritate o lucrare de o valoare istorică deosebită:  Istoria Țării Rumânești...,  care cuprinde informații despre Dacia, despre cucerirea ei de către romani. În acest sens, cărturarul aduce argumente istorice în sprijinul ideii de origine comună a tuturor românilor cu rădăcini romane, în rezultatul procesului de colonizare și romanizare în secolul al II-lea. Dânsul afirmă că coloniștii romani, “cum zicea cel Ioann Zamoski”, au fost așezați de Galian în Tracia, Misia și Elada, cu scopul de a apăra hotarele imperiului de invazia goților “carii cuprinsese acele ținuturi”. Tot aici C. Cantacuzino dezvăluie adevărul istoric, aducând numeroase argumente în favoarea opiniei că Dacia nu fusese niciodată părăsită de colonizatori după porunca lui Galian “să-i mute într-alte locuri prea toți”, întrucât aceștia deveniseră “stăpâni mari și bogați” și nu puteau să-și lase “moștenirile lor înțelinate de atâția ani și să meargă de a se așeza pentr-alte locuri mai aspre și mai seci”. Autorul susține opinia prin faptul că în spațiul roman nu se mai găsesc asemenea “urme de ale acelor romani ce au fost în Dachia”, deoarece aceștia și-au păstrat individualitatea lingvistică.

În concluzie, cărturarul român, Constantin Cantacuzino, înzestrat cu un orizont științific superior celorlalți, a utilizat izvoare inaccesibile lui Miron Costin, având o fiziune filosofică asupra istoriei. Stolnicul sesizează o continuă evoluție a civilizațiilor: “Toate lucrurile care sunt pe lume au și aceste trei stepene despre ce se fac, adecătea urcarea, starea si pogorârea”.

Primul român în literatura română, “Istoria ieroglifică”, este o reflecție cu caracter filosofic a lui Dimitrie Cantemir legată de destinul omului, ce dobândește un spor de profunzime și de lirism, fiind scris în limba română la Constantinopol între 1703-1705.

Resimţind necesitatea utilizării unui limbaj ştiinţific abstract, pentru a reda pe deplin un conţinut filosofic, literar, Cantemir creează o deosebită limpezime a lexicului și o structură savantă a frazei. Cu minime excepții, substantivele, verbele, adjectivele și celelalte părți de vorbire utilizate de cărturar sunt și astăzi întrebuințate în limbajul strandart și în stilul funțional specific literaturii artistice: priieten, mângâiere, ceriu, tânguială, sălbatec, puhoaie, pomenească, negură, zimți, etc. Cultura umanistă, străduinţa de a da conţinutului scrierilor sale o formă cât mai potrivită, intenţia artistică, îl fac pe Dimitrie Cantemir să nu ignore organizarea discursului artistic: comparaţia retorică, limbajul figurativ, perioadele care conferă textului un echilibru intern etc., care constituie dominanta stilistică a operelor cantemirene scrise în română. În unele situaţii creează singur noi cuvinte, precum: greuimea, micșorimea, viieriu, cu scopul de a-şi înviora stilul. Postpunerea verbului-predicat (Filul știre au luat, de prețul tăiat s-au înștiințat, ce a putut să și va i s-ar fi cădzut...), inversiuni, dislocările topice, sunt doar câteva fenomene gramaticale specifice stilului cantemirean, care oferă imaginea clară, cu un superior simț al măsurii, conferă muzicalitatea expunerii și dau un echilibru textului. Deloc lipsită de importanţă, date fiind atât noutatea procedeului, cât şi frecvenţa utilizării sale, este plasarea în succesiune a unor cuvinte cu o anumită structură fonetică: „Clătească-să ceriul, tremure pământul, aerul trăsnet, nuârii plesnet...”.

Ca promotor al îmbogăţirii lexicului după model greco-latin, Dimitrie Cantemir realizează împrumuturi lexicale, care urmăreau şi ele ridicarea formală a scrisului nostru literar la nivelul scrisului european.

De esemenea, în așa-numita pagină “Jelanie a Inorogului”, autorul utilizează elemente specifice de lirism, formele prescurtate ale cuvintelor și expresiilor, inversiunile „împiedicatu-s-au, închisu-s-au”, enumerații a fenomenelor naturale, imagini auditive „Clătească-să ceriul, tremure pământul, aerul trăsnet, nuârii plesnet...” și viziuale. O caracteristică vizibilă sunt interogațiile retorice “Ce mângăiare i-au rămas?”, utilizate sub influența limbii latine, care sporesc expresivitatea limbajului.

În cadrul romanului, vocea narativă realizează o elegie a disperării, desfășurată pe un enorm spațiu apocaliptic, curpins între infinitul celest și structurile geologice-terestre. Alegorismul devine modalitatea prin intermediul căreia se edifică extravagante caractere caleidoscopice, iar simbolurile, tipajele tradiţionale primesc o coloratură, o esenţă nouă. Trăsăturile limbajului parabolic: “Cloșca puii răzsipească, Lebăda Lira să-și zdrobească, Leul răcnească, Taurul mugească...” și multitudinea imaginilor arborescente “Munți, crăpați, copaci, vă despicați, pietri, vă fărâmați...”, creeaza spațiul apocaliptic al unei lumi aflate în declin. Sunt depistabile numeroase elemente folclorice și viziuni ale naturii sălbatice: „Soarele zimții să-și rădedze... nici Galatea să luminedze”. Toate aceste aspecte stilistice ajung la proporţii cosmice, sugerându-se chiar dezmembrarea stihială a existenţei, ca în prezicerile apocaliptice de sfârşit al lumii.

Concluzie

Contribuţia cronicarilor la dezvoltarea culturii române este, în primul rând, de ordin istoriografic. Cronicile au transmis urmaşilor, în afara faptelor propriu-zise, câteva probleme esenţiale, cu largi implicaţii culturale şi politice. Una dintre ele, şi cea mai importantă, este cea referitoare la originea poporului român. Ea apare încă la Grigore Ureche într-o celebră frază: „Rumânii, câţi să află lăcuitori la Ţara Ungurească şi la Ardeal şi la Maramoroşu, de la un loc suntu cu moldovenii şi toţi de la Râm să trag”. Afirmaţia e reluată de Miron Costin în câteva stihuri aşezate în fruntea letopiseţului său şi apoi dezvoltată în De neamul moldovenilor. Argumente serioase în sprijinul aceleiaşi probleme vor aduce mai târziu stolnicul Constantin Cantacuzino şi Dimitrie Cantemir. Punând în circulaţie idei ca romanitatea poporului român, latinitatea limbii române, continuitatea elementului roman în Dacia, unitatea tuturor românilor, cronicarii au contribuit în mod substanţial la formarea conştiinţei naţionale. Ei nu au lăsat urmaşilor doar o imagine a trecutului, câteva forme esenţiale ale expresiei literare sau un număr de idei generale asupra fiinţei noastre naţionale, ci şi o anumită înţelegere a scopului creaţiei culturale, ca act de responsabilitate pus în slujba binelui, frumosului şi adevărului, „că scrisoarea ieste un lucru vecinicu” şi „voi da seama de ale mele, câte scriu”, cum afirmă Miron Costin. Această înţelegere reprezintă manifestarea cea mai înaltă a umanismului şi patriotismului cronicarilor români, trăsături transmise şi literaturii noastre moderne.