Autodenunț

A venit momentul să mă demasc. Să mă autodenunţ. Să mă dau, cum se zice pe la mine, pe la ţară, în gât; io pă mine. Că şi o fătucă dintre cele care se cred Dumnezeu intergalactic, mi-a spus aseară: „da’ să nu mai ziceţi peste tot că puneţi ceapă! Că e o ruşine şi vă minimalizaţi ca scriitoare!” Şi eu, fi-mi-ar numele cât o ceapă degerată să-mi fie, am luat sfatul ei în derâdere! Că aşa sunt şi atâta pot!... Şi, am decis, în ceapa mă-sii, să vă spui adevărul gol, goluţ, başca şi în integralitatea lui.

Treaba e grele, cum ar veni. Că io nu doar cu ceapa mă... minimalizez. (Mai ales că, pun brazde şi cu de-aia roşie, de merge la şuncă şi la omletă). Domn’le, pe cuvânt, pun şi usturoi, serios! Fix cu mânuţele astea două cu care descânt descântec, mai apoi, de dragoste, prin romane. Ba, ca să fiu corectă, plantez şi roşii, ardei, vinete, în grădină și păstăi, mazăre, dovlecel și dovleac, pătrunjel şi mărar, leuştean.

De ce să mă dau rotundă la autodenunţ, nu pun, că ăsta se perpetuează an de an din tufa lui. Tufă de leuştean, ce mai... spanac, pe bune şi fără mişto! Şi spanac pun. În anii trecuţi, puneam şi cartofi la casa părintească. Da’ acu’, cu pandemia, din motive certe şi obiective, n-am mai pus şi e varză acolo, în loc de cartofi.

Merg mai departe cu autodenunţarea şi vă spui că, n-ai văzut ce prieteşug – la cataramă! - am legat cu sapa, grebla şi cazmaua, o tripletă de vis, fără de care sunt zero în grădină. Am şi bocanci. Nu, nu de munte, de intrat pe tarla și cizme de cauciuc și papuci. Am vorbit cu bărbatul să-mi cumpere şi nişte gumari; și pelerină de ploaie am și echipament adecvat, că, de ce să zic, în rochie de seară şi pantofi cu toc încă n-am încercat să intru în grădină.

Câteodată mă murdăresc de noroi, la propriu... sau de verdeaţă de la roşii ori altceva. Şi, când nu mai pot cu sapa, stau în genunchi şi jumulesc la bălării şi răgălii de pe acolo. Deci, sunt de-a dreptul murdară. Nu mai zic că mai pârâie şi mai pocneşte şi câte un pantalon sau tricou. Pe sub unghii îmi intră pământ, cu tot cu mănuşi și fără mănuşi. Că, de multe ori, le pun atât de bine, că uit unde le pun şi o iau prin pământ şi fără.

Şi, uneori, am 20 de cojoace pe mine, de-i dau clasă şi bietei Dochia, care, de ce să zic, e subţire, subţire de tot, faţă de subsemnata. Şi îmi mai crapă şi călcâiele, ca să duc autodenunţul până la capăt. Şi, câteodată, îmi aduce bărbatul un dumicat de ceva, fix, aşa, la botul... asta... la firul cepei, că n-am timp să mă duc să stau la masă.

Şi, peste furtunuri sunt şefă supremă. Dincolo de mine, e doar ploaia care stă să cadă. N-am spus din prima, da’ am şi găini. Caz pierdut sunt, aşa-i? Şi raţe, adică am, și pui. Şi anu’ trecut, dacă m-a prins pandemia la ţară, departe de oraş, unde lumea mă mai domneşte, câteodată, am alergat după ei, mai ceva ca Maricica Puică peste nu mai ştiu câte garduri.

Recunosc, am avut şi porc aci, acasă, la ţară. Şi bărbatu’ cică să ia nişte capre. Nu mai zic că rup mărul din livadă şi-l mănânc nespălat. Şi vişine, care sunt altoite, deci, mari cât cireşele de iunie, bag prin toate buzunarele de Nică, ăla din amintirile copilăriei mă ia, parol, de etalon.

Recunosc, nici la struguri, la care ajung din prima şi nici nu sunt acri, nu mă omor cu apa. Fac economie la factură, de ce să nu zic drept la autodenunţ... Şi, câteodată, mănânc ceapă cu oţet, cu fasole şi cu mămăligă rece. Şi mămăliga asta prinde şi coajă, pe bune. Şi ceapa o sparg, poc, cu pumnul.

Şi, uneori, seara, mă culc de-a curmezişul patului... și îmbrăcată. Pentru că, deşi sunt foarte obosită, trebuie să mă trezesc şi să mai scriu vreo două vorbe. Chiar aşa, trebuie! Nu pentru că e cineva cu puşcoacea la capul meu şi urlă: scrie! Că nu e. Ci pentru că, fără scris, fără cuvânt, nu mi-ar valora pielea nici doi bani, adică nicio ceapă degerată. Başca, duducuţă, că eu, când scriu, ridic biserici. Peste biserici și catedrale. În ele intră tot omu' lu' Dumnezeu. Şi, în focul scrisului, na, am uitat: plâng, da, când tai ceapa pe la cuhnii. Dar pentru că mă face ‚ 'mneaei, ceapa, să lăcrimez ca o codană după militarul ei, nu că mă buşeşte plânsul constatând ce mare e prostia omenească... în comparaţie, chiar, cu biata ceapă!

A, încă un lucru: eu nu miros a ceapă. Nici când sunt cu mâinile pe la ea şi prin ea. Ci a parfum delicat şi fin, de fată de la ţară, care se numeşte bun simţ şi caracter; cam atât. Dacă îmi mai amintesc ceva, mă mai autodenunţ io... Până atunci, închei denunţul de faţă şi, cum e aia, mai jos mă iscălesc.