Ceva ciudat se-ntâmplă

Ceva ciudat se-ntâmplă:

de când îmbătrânesc îmi simt tristețea mai aproape,

ai zice că-mi iubește, alină și pansează

tocmai rănile pe care ea însăși mi le râcâie în carne.

Ciudată această tristețe…

probabil că, îmbătrânind amândouă odată,

învățam una despre alta,

unde doare mai tare,

unde a mai slăbit un tendon, un cartilaj, o aortă

- aia, una, numărându-ne ridurile una alteia și firele albe –

atavism stilizat,

de la primatele fascinate de schimburi interpersonale și socializare.

Ah, această tristețe care-mi aduce flori și tort diplomat,

pandișpan cu vișine

și vin de mure de ziua mea,

la Paști și de Crăciun,

de Anul Nou

subliniind cu creioane-neon,

absente de-o viață!

Această tristețe

care m-ajută să nu uit,

această tristețe, spuneam,

mă umple de bucurie.

**

N-a mai rămas nici un fir de nisip

în clepsidra zilei de mâine.

Visele-s toate la timpul trecut,

toate despre timpul trecut.

În clepsidră, timpul face implozie.

*

Ating cu mâna, ochii și aorta

locuri despre care scriai

în scrisori dătătoare de viață…

Nimic nu se preface-n aur,

atingerea mea e stearpă

ca o mană adusă de-o ploaie cu soare.

Harta asta trage de inima mea

ca de-un elastic,

ca un dulău de haina vreunui bețivan

căutându-și drumul

spre casa-n care n-ar vrea, de fapt, să ajungă.

Harta asta mă-ntinde peste lume

până-mi pârâie tendoanele și speranța

că o sa fie soare și pe strada mea.

Pe strada mea se demolează-n draci

case, vise, iubiri, prietenii…

strada mea,

de fapt, nici nu mai există,

nici orașul meu, nici țara…

Nici eu, de altfel, și nici tu.