Eu scriu...

Eu scriu… Mai întâi şi mai de toate – cum scriam, pe vremuri, în oracolele copilăriei şi adolescenţei – să mă prezint, după cuviinţă. Cine sunt eu, profesional vorbind? Păi, Nina Marcu, o ziaristă, o scriitoare la fel ca mulţi alţii... Scriu şi citesc de când am învăţat alfabetul, la cinci ani. De fapt, cred că e mai corect spus, cel puţin pentru anii de început, citesc şi scriu. Sau, cine mai ştie, scriu, şi scriu, şi scriu, şi, desigur, citesc. Dintotdeauna, dar absolut dintotdeauna, am vrut să fiu scriitoare.

Ăsta era visul meu, când era vorba despre o profesie. Spre disperarea alor mei, care voiau să mă fac medic. Dacă se poate şi chirurg. Numa’ că eu leşinam şi dacă mă strângeau pantofii şi-mi făceau bătăi. Ori dacă mi se rupea vreo unghie. Viaţa a avut alte planuri cu mine. Mi-a dat un condei fermecat şi mi-a zis să scriu. Şi scriu! Scriu ca să fiu. Scriu ca să am. Scriu ca să exist. Scriu ca să merg mai departe. Scriu ca să zbor. Scriu jucându-mă. Şi mă joc scriind. Scriu pentru mine, de multe ori, doar pentru mine. De să rup masa şi să mă rup şi pe mine, scriind. Când scriu, căci, din păcate, nu pot să scriu la oră fixă, de la ora cutare la ora cutare. Scriu de când am învăţat să scriu. Scriu ca să nu beau odicolon. Scriu ca să simt că, din adâncuri, culeg mărgăritare... și smaralde... și perle. Şi scriu pentru că mi se pare că e modul meu de-a construi mânăstiri şi biserici. Scriu şi romane. Mai jos, un fragment din cel mai recent roman apărut în noiembrie, anul trecut, la LiterPress Publishing. Destinul sărută de 3 ori se numeşte.

─ Ce belea mai eşti, Saşa! Mă scoţi din pepeni. Hai, zi repede, că mă grăbesc!

─ Dumbrăveanu... Are altă tipă deja!

─ Ăăăă???

─ Dumbrăveanu, mă... Fotbalistul... Atacantul... Gabi Dumbrăveanu de la Real Madrid...

─ Așa... Ce-i cu el?

─ E cu gagica la noi, în sediu...

─ Şi? O fi având omul vreun interviu, dacă tot e în ţară după moartea tatălui. Întreabă-ţi colegii de la sport. Ce treabă am eu? Hai, pa! Am fugit.

─ Nţţţţţţţ... N-ai înțeles! A adus o panaramă să se angajeze la noi. Am auzit eu când întrebau cu cine trebuie să vorbească pentru un post de redactor. Îți dai seama, Dumbrăveanu a început să-şi pună piţipoancele la muncă! Ha, ha, ha! Iar tu, care vrei epurarea oamenilor din redacție, eşti pe cale să angajezi ciurucurile şi gioarsele lui Gabi Dumbrăveanu!

─ Şi ce vrei de la mine? Cred că știi că nu fac eu angajările. Eu o să mă implic doar pentru un prezentator bun pentru jurnal. Sau o prezentatoare. Vreau ceva, pe cineva care să treacă din prima sticla.

─ Fă-o şi acum! Bagă-te! Primește-o pe târfă la interviu! Vorbește cu ea şi fă-o-n sânge! Umileşte-o cu ceva bănuţi! La astea, banul e Dumnezeu Tatăl. Da’ euro, că leii noştri n-au nicio valoare! Dă-i o lecție şi arogantului de Dumbrăveanu. Că s-a ajuns, al dracu’ tâmpit! Hai, știi că așa e etic! Uite, dacă faci asta pentru mine, promit să mă fac băiat cuminte! Promit! Uite, am zis promit! E ca şi cum aş jura pe roşu.

─ Promiţi, nu? Bine, Sașa, bine! Să ne jucăm de-a lupii moraliști! Dar, e prima şi ultima dată când o facem! Cheamă fata aia, că n-am mult timp la dispoziție!

─ Așa, bravo! Ești cel mai tare frate și director! O să spun cuiva să-i zică tutei să intre. Nu pot să mă duc eu să-i zic, că mă cunoaște Dumbrăveanu.

─ Hai, bine, dar repede! Creşa suntem, grădinița...

─ Frățioare... Nişte mărunțiș pentru fratele tău geamăn se poate? Hai, te rog! Sunt lefterache. Sau lefterescu. Niciun chior nu mai am! Dacă întorc buzunarele pe dos, nu cad decât scame. Hai, nişte firfirei pentru fratele tău! Că nici de benzină nu mai am. Ca să nu mai zic că nu mai pot să scot nicio fată în oraș.

Directorul golește, mintenaș, portofelul. E golan Sașa ăsta şi haimana. Pierde vreme. Gură cască. Fără căpătâi. Puşlama. Şi încă în mii de feluri. Dar, ce naiba să-i facă? E fratele lui. Cu Dragoș, care e mai mare cu trei ani ca ei, este şi nu este apropiat. El este prins în clinciurile lui cu nevasta, cu soacra, cu alte chestii. Chiar și cu mama, în a cărei casă au ales să locuiască. Puteau să-şi ia un apartament, ca tineri însurăței. Dar, au preferat, nu știe din ce considerente, vila mamei. El, Andrei Petrescu s-a rupt de mult de casa părintească. Locuiește singur, într-un complex rezidențial, unde nu e sub ochii și sub lupa mamei. Familia îl vizitează destul de rar. Doar Sașa, când e beat, vine la el, ca să nu-l vadă cei de acasă. Hm... S-a rupt... E impropriu spus. Căci, de vreo trei ori pe săptămână, ori la cină ori la micul dejun, vine şi el acasă, la vila mamei. Şi stă cu toţi la masă. Şi vorbeşte. Şi încearcă să aibă o relaţie bună şi onestă. Sigur, nu e chiar o regulă cu astea trei ori pe săptămână. Se întâmplă şi să nu ajungă deloc pe acolo, câte două, trei săptămâni, la rând.

Cu golanul ăsta de Saşa trebuie să rupă coada pisicii! Cu toate slăbiciunile pe care le are pentru el. Dar, probabil că nu e încă timpul. Dacă acum îl lasă fără bani, fără suport moral şi material, ce face ăsta? Încotro o ia? De ce se apucă? Şi cum face rost de bani, pentru traiul lui zilnic? Mă rog, pentru distracţiile şi prostiile lui zilnice, că el nu cumpără o pâine. Cumva, trebuie să-l lecuiască! Să-l lase să se dea cu capul de pragul de sus. Deocamdată, nu-i stă gândul strict la chestiunea asta.

Of, Sașa, of! Să rezolvăm şi cu piţipoanca asta iute, ca să ne vedem de-ale noastre!

Doar un minut mai târziu, cu CV-ul în mână, Ama intra în biroul directorului Andrei Petrescu. Ea, serioasă, atentă, emoţionată, determinată să obțină job-ul. El flegmatic - şi-a pus şi ochelarii de soare pe care-i avea în birou, pentru asta, pentru impresia artistică - miștocar, hotărât – ce nu face un frate geamăn, e drept, dizigot, dar tot geamăn, pentru fratele lui geamăn? - să-i dea o lecție piţipoancei lui Dumbrăveanu. O fată de nimic, în fond, ca toate cele care umblă cu şi după fotbaliști.

─ Bună ziua! salută fata.

─ Ziua? Aşa zici, că-i bună? Ok. Să vedem cât de bună e! Mda... Ia zi, domnișoară, ce vânt te-aduce pe la noi? Am zis bine, da, domnișoară...

Ăsta mă ia în balon? - se întreabă Ama. Ca să nu mai vorbim despre o familiaritate nefirească la primul dialog. Şi privirea aia de oţel încins cu care mă sfredeleşte şi care pare să spună: te ştiu eu... Hm... Așa o fi directorul ăsta, mai necioplit. Mai bizar. Mai neraşchetat. Hai, să nu iau în serios gândul ăsta! Că poate sunt închipuită.

─ Ce vânt? Să zicem un alizeu de primăvară. Am venit pentru anunțul cu angajarea.

─ Hai, lasă-mă... Ia, uite, domn'le, clasa muncitoare unde era! Frumos! Ia să vedem şi să auzim ce zice şi ce vrea DOMNIȘOARA!

Ca să vadă mai bine, ca să fie mai convingător, cine mai ştie de ce, Andrei Petrescu îşi lasă ochelarii pe nas şi privește atent, dar și ușor surprins, pe sub ei. La fata asta îmbrăcată în negru, din cap până-n picioare. Care i-a dat un răspuns isteț la răutatea lui. Şi care nu pare, chiar nu pare, piţipoancă de fotbalist celebru. Nu e boită peste limită, nu e îmbrăcată provocator, nu are implanturi pe ici, pe colo, nu e cu buzele deformate de acid hialuronic. E o fată ca o fată. Desigur, el nu se pricepe atât de bine la piţipoance. Şi poate greșește. Şi poate judecă prin prisma lui. Astea, panaramele, femeile uşoare, fetele de condiţie precară sunt domeniul şi specialitatea lui Saşa. El le ştie pe fetele astea. El le cunoaşte. El le frecventează. Şi dacă Sașa zice că interlocutoarea lui e piţi, atunci așa e. Sașa știe. Şi Sașa nu minte. Fata e piţi. Deci, s-o tratăm în consecință! Să-i dăm la temelie! Că nebunul a zis că se cuminţeşte după asta.

Adevărul e, continuă directorul să facă analiză, cum ar veni, pe text, Dumbrăveanu ăsta n-are gusturi proaste. Fata, în afară de faptul că e piţi, e o fată frumoasă. Camera, cu siguranță, o iubește. Camera de filmat, nu aia de hotel. Despre aia habar n-are. Şi ochii, uite! Ochii ei sunt foarte frumoși. Clari. Limpezi. Curaţi. Verzi. Buni de locuit în ei, de făcut casă în ei, de purtat doruri în ei. Mda... Dumbrăveanu ăsta e tare, ce mai!

Ama e tot mai sigură că directorul din fața ei este, cu adevărat, agresiv şi răutăcios cu ea. Nu i se pare. Nu i s-a năzărit, cum a crezut la început. Nu e închipuire de minte creață. Totuși, să nu se repeadă ca uliul la porumbei când îi răspunde. Să dea dovadă de bună creştere şi să rămână calmă. Să nu explodeze din nimic. Ţine pe mai departe CV-ul redactat pe repede înainte, în mână, şi e hotărâtă să ia cu notă bună acest test al răbdării.

─ Mă interesează un post de redactor. Am mai lucrat în domeniu. Am terminat facultatea de drept, nu jurnalismul, dar, cum am zis, am mai fost redactor. E drept, de presă scrisă.

─ Normal, normal! Tagma voastră se duce întotdeauna, dar întotdeauna, la drept! Dă bine să termini dreptul. E cool.

─ N-am înțeles. Cum, adică, tagma voastră? Care tagmă?

─ A voastră, a voastră... Cum ai zis că te cheamă?

─ N-am zis. N-am apucat. Discuția a luat-o ușor altcumva, de cum era firesc. Mă numesc Ama Du...

─Ama? Ce nume e ăsta? Știu că n şi m se mai confundă câteodată, când faci școala la FF, dar totuși... Știu, știu, sunt şi vecine pe tastatură, dar nici chiar așa! Desigur, la piţipoance dă bine un nume d-ăsta exotic. Dar, presupun că la origini a fost Ana, pur și simplu.

─ Poate că așa a intenționat tata să-mi pună când m-am născut, numele, Ana. Poate nu. A vrut să mă cheme chiar aşa, Ama. Oricum, nu mai contează. E important ce-a ieșit. Şi în certificatul de naștere, și în buletin, sunt Ama. Așa mă cheamă. Ama, nu Ana!

─ Ăsta e nume de piţipoancă, nu de fată serioasă! Cum să semnezi cu un asemenea nume, prenume, ce e el, o ştire...

─ Cum se semnează! Nu văd care e problema cu prenumele meu. De ce trebuie să vă placă dumneavoastră, ca să pot semna cu el? Mi se pare important, mai important, să știu să fac o știre. Şi ştiu! Pe cei cu nume mai neobişnuite, mai puţin comune, nu-i angajaţi din start? Şi, în fond, cum trebuie să se numească un om ca să vă mulţumească, nu ştiu, orgoliul? Demnitatea. Hatârul. Bâzdâcii. Poate vreţi să fac cerere la poliţie pentru un alt prenume, care vă place dumneavoastră, ca să mă angajaţi! Propuneri, ceva? Hm... Aveţi preconcepții şi prejudecăți! Ca să nu zic că faceți discriminare din capul locului!

Directorul se ridică din spatele biroului şi se îmbățoșează în fața fetei:

─ Ai destul tupeu pentru o piţipoancă! De când poate una de asta să fie redactor? Eu n-am zis că angajez... asistente tv. Categorie la care, da, te încadrezi.

─ Poftim?!? Cred că n-am înțeles!

─ Atunci, să te-ajut să-nțelegi! Dacă a înțărcat bălaia, dacă sacul fără fund al fotbaliștilor s-a epuizat, dacă nu mai ai de-o tartină, te ajut eu! Ia de colea o sută de euro! Şi găsește repede alți sponsori, că la voi nu merge fără!

În timp ce banii zboară spre obrazul palid al fetei, ochii victimei şi-ai agresorului se întrepătrund vălvătaie. Ai lui scormonesc adânc într-ai ei. Le place, mai mult decât recunoaște stăpânul, ce văd. Ai ei, dacă ar fi pumnale, ar ucide dintr-o singură împlântare.

─ Ce tot spui, nenorocitule?!? Drept cine mă iei? Că-ţi sparg capul acum! Infectule şi mizerabilule şi dobitocule! Ticălos spurcat ce eşti! Am crezut că am venit la un post de televiziune onorabil! Am crezut că am de-a face cu oameni civilizați! Nu cu un mârlan nenorocit şi ticălos! Să se angajeze mă-ta, cu cratimă, totuși, la spelunca asta împuțită! Du-te dracu' de tâmpit, cu postul tău, cu tot! Sper să daţi faliment în curând! Şi să vă închidă ANAF-ul şandramaua definitiv! Iar tu să mori în chinuri, ca o jigodie ce eşti!

Ea se precipită spre ușă. N-ar mai sta o secundă în aceeași încăpere cu nenorocitul. Ori îl ia la bătaie acum, ori mai proferează nişte blesteme. N-a stat la peluză la meciurile fratelui ei, dar ştie ce afurisenii şi ce înjurături bruiază şi bulversează inamicul.

El vrea să iasă. Deja reporterii şi redactorii lui au mâncat toată pizza şi-au băut tot sucul negru comandat de Carla. Trebuie să țină ședința aia. A lungit începutul ei mai ceva ca pe o peltea de gutui.

Se ciocnesc o clipă. Ea şi el. Ca două tramvaie care vin din sensuri diferite şi vatmanii au uitat să schimbe macazul, ca să intre pe linia potrivită. Se ating, fără să vrea niciunul asta. Numai o clipă, o fracţiune de clipă. Scântei mari, ca şi cum au nimerit, deopotrivă, cu mâna udă în priză, ies din amândoi. El ridică mâinile, în sensul de nu te ating, stai liniștită! După treaba cu muritul în chinuri nu i-ar mai da nicio lecţie. S-o înveţe şcoala vieţii ce-o vrea şi ce-o şti, ca o şcoală a vieţii ce e! Ea ridică geanta. Cu gând determinat s-o rupă în capul lui. Nici nu-i bai. A dat Domnul şi a putut să-şi cumpere destule genţi. Oricum, asta de-acum nu e cea mai frumoasă dintre toate pe care le are. Dar, mâna lui e mai iute. Vreun radar ar fi înregistrat-o, sigur, pentru viteză excesivă. O prinde pe-a ei cu geanta. Şi o strânge. Şi nu-i dă voie să lovească. Şi ochii – păsări albastre şi verzi în zbor - li se întrepătrund din nou. Ca mai adineauri. Cu mirare. Cu ură. Cu plăcere. Cu nedumerire.

─ Totuși, zice el, susținându-i privirile... Totuși... Nici chiar așa...

─ Nemernic ordinar! Panaramă ticăloasă! Jigodie nenorocită!

Mâna ei scapă din mâna lui. Sau, poate, el lasă mâna ei liberă. Şi stăpânii mâinilor se bulucesc spre ușă, sub aceleași invective.

─ Pstttt... Ai uitat banii, domnișoară piţi!

─ Să ţi-i bagi în fund, cretinule! Nemernic ordinar ce eşti!

─ Nţţţţţţ, nţţţţţ, nţţţţţţ... Nu-i frumos să vorbești așa, domnișoară! Pe la peluză nu vă învață atâta lucru? Dumbrăveanu ar trebui să te mai ducă pe la şcoală, ca să înveţi codul bunelor maniere.

Şi aproape că fuge spre sala de conferințe. El. A întârziat foarte mult. Sigur, n-a stat la cafea şi la taclale. A avut treabă. Dar a-ntârziat. El cere punctualitate şi corectitudine, dar nu dă exemplu că le are. Of, Sașa, of... Cum m-ai făcut tu să fiu eu băiatul rău! Am scos suta de euro special din portmoneu, de la secret, ca să i-o arunc în faţă tipei tale. Căci, la noi, încă nu s-a introdus euro, ca să am bani de ăştia la îndemână. Şi pe ceilalţi, leii, ţi i-am dat ţie. Of...

Ea e mai furioasă şi mai bulversată decât a fost în viața ei. Nu doar că n-a pățit așa ceva vreodată. Nu doar că n-a auzit pe cineva din apropiere sau din cercul ei că a pățit. Dar nici nu şi-a imaginat că se poate întâmpla așa ceva. Cuiva! În lumea asta! În secolul ăsta. În viața asta. Când ajunge lângă fratele ei, care o aștepta liniștit pe o canapea din hol, spumegă. Marea în furtună e nimic pe lângă ea. Ar trage o mamă de bătaie cuiva. Ar dărâma, cărămidă cu cărămidă, clădirea asta. Ar face prăpăd pe aici. Cum să se întâmple așa ceva? Cum să i se întâmple ei așa ceva? Şi cum de umblă liber dobitocul ăla? Cum de nu-l ia poliția și nu-l duce la Jilava? Cum de e un aşa specimen șef peste o grămadă de oameni? Jivina asta trebuie să pască pe islaz, nu să umble printre oameni!