Singurul copil român născut și crescut într-un lagăr rusesc trăiește la Ploiești și suferă când se scumpește zahărul

De demult... reportaj, specie, în România, pe cale de dispariţie. Ca să nu zic că e dispărută de-a dreptul, ca dinozaurii... în genunchi, pe cioburile trecutului.

La prima vedere, Cornel Hartia pare un om ca toti oamenii: bântuit de griji, copleșit de necazuri, înglodat în datorii. Uneori, privirile-i sunt triste, pierdute, răvășite, ca ale cuiva care a văzut și a trăit multe. Spaime necunoscute par să-l potopească, să-l înlănțuie necruțător din toate părțile, să-l prindă în chingile lor. Puțini sunt însă cei care știu că bărbatul de 50 de ani poartă cu el, zi de zi, clipă de clipă, un trecut ca o povară de piatră, o lespede de mormânt sub care îi e îngropată și viața de azi.

Ploieștiul anilor de dinainte de cel de-al doilea război mondial era departe de a fi un oraș liniștit și așezat. Poate petrolul care curgea încă de atunci la robinetele localnicilor, dar și prin venele acestora, stârnea acea stare permanentă de agitație. Pe atunci, Stela Ionescu era o femeie tânără și frumoasă. Tatăl ei era șef de gară în cea mai mare poartă de deschidere a Ploieștiului către lume - Gara de Sud: un om serios, respectat, cu trecere printre notabilitățile orașului. Cu atât mai bizară li s-a părut tuturor ziua în care Cornel Ionescu a decis să-și părăsească uniforma de ceferist, plecând cu toată familia în Basarabia, cât mai departe de afacerile nebunești cu petrol, conduse de-o caracatiță ce își întindea puterea peste oraș. De fapt, cei plecați peste Prut primeau salarii mai mari ca în țară, erau așteptați cu locuințe trainice și bune, beneficiau și de alte facilități. La început croitoreasă, Stela a învățat pe brânci pentru a deveni profesoară, la fel ca și sora ei. Apoi s-a căsătorit și a devenit doamna Hartia. Ca profesoară, și-a început cariera în satul Calfa. Viața părea să curgă liniștită peste acești oameni, atât cât putea să fie de liniștită în vreme de război, când bombele cădeau în permanență în imediata lor vecinatate, când se făcea o vânătoare teribilă împotriva evreilor, când toata familia învățase să trăiască clipa, fără să se mai gândească la ziua de mâine.

La nici o săptămână după întoarcerea armelor împotriva Germaniei, Stela a fost arestată. Era învinuită că face și împarte manifeste anticomuniste, că agită spiritele împotriva sovieticilor, că face propagandă naționalistă, avertizând asupra pericolului comunist. Profesoara cu sentimente patriotice periculoase a fost dusă în regiunea Ircutsc, sub escortă. Cinci ani a stat în închisoarea rece și umedă, unde soarele nu intră niciodată. Soțul a părăsit-o, speriat că poate păți și el ceva din cauza nesăbuințelor ei. Așa se face că la eliberare, Stela nu a fost întâmpinată decât de tatal și sora sa. Era la fel de frumoasă ca atunci când fusese arestată, dacă nu și mai frumoasă, dar foarte tristă. Parcă uitase să zâmbească, să se bucure. Au urmat patru ani de libertate, și tocmai când firescul vieții păruse să reintre în matca lui, Stela a fost arestată din nou, și tot pentru agitație antisovietică. De data aceasta, a fost deportată în regiunea Telinograd, din Republica Kazaha. După un an, a fost judecată și condamnată la zece ani de închisoare, apoi dusă într-un lagăr din regiunea Kemerov.

Dragoste cu mâna pe gură

Au urmat alte lagăre, alți gardieni, alți deținuti. Stela Hartia, ca toate femeile din gulagurile rusești, era o bună pradă pentru cei care o păzeau, dar și pentru bărbații închiși, ca și ea, pentru diferite acuze. Violul era o practică nepedepsită de nimeni. În urma lor se nășteau mulți copii, sortiți unei vieți animalice. Până pe la doi ani, o mare parte dintre ei murea, nefiind înregistrați în acte. Cei care izbuteau să supraviețuiască dobândeau identitate civilă abia atunci cand conducerea lagărului putea fi sigură că sunt vii, că vor rămâne în viață. Victima mult râvnită, datorită deosebitei ei frumuseți, Stela Hartia, a cunoscut, nu o dată, tortura violului în detențiile prin care a trecut, dând naștere la patru copii. Trei dintre aceștia nu au supraviețuit frigului groaznic de la Polul Nord, bătăilor repetate, lipsei de hrană si celorlalte privațiuni. Numai Cornel, născut în 1952, a trăit. La cele minus 40°C, copilul pricăjit, insuficient hrănit, a învățat să se descurce. Conform datelor înscrise în certificatul de naștere, întocmit mult mai târziu față de data reală a venirii lui pe pământ, baiatul a văzut lumina zilei în lagărul de munca de la Peciora, situat departe, tocmai dincolo de Polul Nord.

Apoi, împreună cu mama lui, a fost adus în Caraganda, unde a stat cea mai mare parte a celor mai bine de zece ani hotărâti de justiție pentru ispășirea păcatelor Stelei. Una dintre cele mai cumplite amintiri ale copilului a fost faptul că acolo, în lagăr, năpăstuiții sorții ajunseseră să mănânce carne de om. Cei mai zdraveni din punct de vedere fizic se năpusteau, când burta li se lipea disperată de șira spinării, pe cadavrele bieților lor frați întru suferința, oameni care se dovediseră a fi mai slabi decât ei. Da, carnea de om desprinsă de pe cadavre avea mare trecere în lagăr. Fără ură, fără patimă, fără regrete, deținuții își urmau instinctul de conservare. Față de carnea infecta a șobolanilor, cea de om era mai gustoasă. Cornel își amintește încă de acest lucru. Deși trăiește acum într-o altă țară și într-un alt timp, din când în când trecutul îl năpădește, îl cotropește ca o întreagă armata de stafii. Nu poate să uite cele petrecute în lagărele de muncă pe unde a trecut. De fapt, bărbatul în vârstă de 50 de ani nu a uitat nimic. Pe măsura ce timpul trece, trecutul e tot mai prezent. Lagărul copilariei lui s-a prelungit infinit.

Glazura unui coșmar

Pe Cornel Hartia l-am înâlnit după mai multe încercări eșuate de a da de el. Îl căutasem pe la cele două asociații de deținuți politici din Ploiești, pe la veteranii de război, pe la sediile revoluționarilor de la 1989. Nimeni nu-i știa adresa, nici dacă are un număr de telefon la care poate fi găsit. Apoi, într-o zi, când îmi luasem cu desăvârșire gândul că mai pot realiza vreodată acest reportaj, m-a căutat el. Ținea de mână o zgâtie de fată, cu niște ochi neverosimil de mari, desenați pe fetișoara ei palidă. Fără nici un fel de introducere, s-a așezat pe un scaun și a început să vorbească, de parcă ar fi știut pentru ce l-am chemat. "Sunt Cornel Hartia", mi-a spus, "cel cu lagărul de muncă din fosta URSS. Ea este Corina, fiica mea. Nu-i așa că seamănă foarte mult cu mine? Am o fotografie la aceeași vârstă și poți să juri că suntem ca două picături de apă. Are nouă ani și mi-ar plăcea să o cresc acasă, lângă mine. Dar nu pot, căci nu mi se da voie. Autoritățile spun că nu am suficiente resurse materiale pentru asta. Și, împotriva voinței mele, o las în Casa de Copii de la Sinaia. Îi e bine acolo, tot personalul se poartă frumos cu ea. Dar acasă ar fi crescut și ar fi trăit altfel. Are și mamă, însă nu mai știm nimic de ea. A plecat în lume. A venit acum doi ani, de Paști. Pregătisem pentru Corina câteva cadouri, plus ouă roșii și ceva de mâncare. A profitat de neatenția noastră și a furat tot ce se găsea în casă. Apoi, dusă a fost. Presupun că se prostituează pe undeva, ca să își întrețină celelalte două fețe pe care le mai are cu alți bărbați. Nu-mi pare rău că am întâlnit-o, căci fără ea n-aș fi avut-o pe Corina. Și ce-ar fi fost viața mea fără acest copil minunat? Aș fi trăit singur ca un câine. M-aș fi afundat și mai mult în amintirile din trecut."

Îl întreb dacă amintirile lui au culoare. Dacă există anume priveliști, imagini, o lume a lagărului de concentrare fixată de un ochi de copil. "Amintirile mele sunt urme pe care le simt în trup: foamea, frica, durerea. Simt și acum bătăile crunte pe care le încasăm acolo, de parcă ar fi fost ieri. Nu făceam nimic rău care să atragă mânia gardienilor, dar eram vinovat doar pentru că eram copilul mamei mele. La fel ca și ceilalți copii care se născuseră din femei și bărbați, condamnați ca și mama din cine știe ce pricină. Eram bătut înainte de fiecare masă. Mâncam, nu mâncam, bataia era obligatorie de cel puțin trei ori pe zi. Ne băteau cu cureaua, cu cana, cu funia, cu lingura, cu ce nimereau. Erau diabolici acei gardieni. Sau ne puneau în genunchi pe cioburi de sticlă. După ce stăteam pe ele pănă intrau în carne, urma bătaia cu mătura. Ne loveau peste tot, fără să țină cont de nimic, dar mai ales peste genunchii zdreliți. Ne învățasem într-atâta cu bătaia, încât ni se părea ciudat dacă nu ne băteau în vreo zi. Credeam că așa se trăiește. Eram în lagăr vreo trei sute de copii. De-a valma, femeile și bărbații locuiau în aceleași barăci plus noi, copiii. Se înghesuiau în barăci așa, cam 60-70 de deținuți. Abia când m-am făcut mai mărișor, au hotărât sovieticii să ne ducă pe noi, copiii, într-o baracă separată. Dormeam într-un frig! Erau mai bine de -40°C... Te secera gerul, dar și lipsa hranei și o grămadă de boli. Ca să nu mai vorbim de <<sfintele bătăi>> administrate cu generozitate. Îmi aduc aminte că uneori ne duceau în baie ca să ne revenim din bătaie. De era caldă sau rece apa, nu conta. Ne băgau acolo și ne lăsau ca pe niște câini. Era crunt, însă lucrul acesta îl realizez abia acum, căci atunci mi se părea cel mai firesc dintre lucrurile firești din lume. Doamne, mureau bieții oameni de frig sau de foame, dar și împușcați de gardieni. Brusc, morții deveneau cea mai bună mâncare. Poate că și de-asta, dacă stau acum și privesc în urmă, am supraviețuit. Nu mi-ar fi plăcut să ajung în stomacul celor cu mai multă voință ca mine. Mi-am exersat de mic puterea de a dori ceva. Cred că mi-a fost de folos, exceptând, cum zice latinul, ce trebuie exceptat. Așa că-i trăgeam cu nenorocita aceea de pâine - hleba, cum o numeam atunci -, ca să nu mă îmbolnăvesc.

Era atât de neagră, că ziceai că vine de la necuratul. Nu asta era, însă, ce-i mai rău, ci faptul că se lipea de gingii, precum cleiul. Ne chinuiam ore în șir să scăpăm de ea. Era și cumplit de amară. Uite, poate părea uimitor, dar eu nu știam că mai exista și altceva pe lume în afară de afurisita aia de hleba. Când ne-am eliberat din lagar, prima mâncare pe care mi-a făcut-o mama au fost niște pârjoale. Ei bine, îmi era frică de ele. Nu îndrăzneam să le mănânc. Nu mâncasem niciodată carne. Am să vă spun un secret: știti care era cel mai bun lucru care se întâmplă în lagăr? Uneori, foarte rar, ne dădeau câte puțin zahar. Părinții, care nu aveau posibilitatea să ne ofere altceva, ne dădeau nouă și zahărul lor. Dacă ei apucaseră să guste la viața lor o acadea, o bomboană, o ciocolată, nu același lucru se întâmplă cu noi, copiii de lagăr, care nu știam nimic despre toate acestea. Când primeam zahărul, puteau să ne bată cât voiau, puteau să ne pună în genunchi pe toate cioburile din lume, căci nu ne mai păsa. Zaharul era visul vieții noastre nenorocite! Devenise o obsesie de care nici astăzi nu pot să scap. Când guvernanții anunță scumpiri, eu nu mă tem decât de creșterea prețului la zahăr. Pot să se scumpească toate, nu îmi păsa, dar dacă sare prețul la acest produs, sufăr teribil. Am tendința să fac stocuri de zahăr în magazie, numai să nu rămân vreodată fără el în casă. Pentru mine, ca și pentru ceilalți copii care au supraviețuit lagărului, cel mai prețios aliment este zaharul. Îl mănânc și acum cu lingura. De fapt, ca să fiu sincer până la capat, mă mai leagă o amintire de acesta. Dupa ce am ieșit din lagăr, m-am îmbolnăvit. Atât de rău, că nu puteam să stau pe picioare, nu puteam să merg, nu puteam să mănânc. Mama m-a internat într-un spital din Colujeni, o localitate de lângă Chișinău, și medicii de acolo i-au spus că dacă vrea să mă salveze, să îmi aducă zilnic castroane întregi de zahar. Ei bine, nu știu nici azi cum se numea boala de care sufeream, dar știu că m-am vindecat mâncând zahăr. Nu este deloc adevarat că poți să faci diabet dacă mănânci mult zahăr. Îi contrazic pe toți doctorii care susțin acest lucru. Păi, la cât zahăr consum eu, trebuia să fiu mort de multă vreme."

"Nu scumpiți zahărul!"

Câteva clipe, Cornel Hartia tace îngândurat. Pare copleșit de amintiri. Încet-încet, trecutul se strecurase alături de noi. Îl lovise, îl bruscase, îl aruncase în hăuri. Ochii, la fel de întunecați ca ai fiicei lui, au o lumină grea și chinuită. Suferă. Amintirile l-au răvășit din nou. Așa cum probabil făcuseră de nenumărate ori în viață. Mi-a părut rău că, fără voia mea, îl tulburasem pe acest om, că îl făcusem să retraiască toate acele dureroase întâmplări. Dar, când păream mai încurcați de situație, Corina și-a prins tatăl de mână, zâmbindu-i dulce, tandru, nevinovat, așa cum numai copiii știu s-o facă. Și Cornel Hartia și-a revenit ca prin minune, a privit-o cu infinita dragoste și a continuat, depășind momentul acela greu: "Numai după ce am avut-o pe fata asta, am înțeles ce înseamnă un copil pe lume. Am priceput prin ce a trecut mama mea. Vă dați seama, era un ger de crăpau pietrele, ea muncea la construirea unei căi ferate ți făcea ce făcea ca să vină să mă alapteze. Mult mai tarziu, când ne-am eliberat și am corespondat cu niște bulgari, austrieci, polonezi, vietnamezi - căci și din aceștia erau în lagăr - am aflat de la ei că lua bătaie de fiecare dată când venea să mă hrănească.

Pesemne, se temea că va fi împușcată, dar se temea mai mult că voi muri și eu, ca ceilalți copii ai ei, și risca. În 1954, tot la Polul Nord, ea a rămas fără degetele de la mâna stângă. Din cauza frigului și a oboselii, a scăpat o șină de cale ferată pe mână. Viața mamei mele a fost un calvar, deși eu n-am văzut-o niciodată plângând. Era percepută ca o femeie dură, care nu plânge niciodată. Dar eu știu că în colțul ochilor îi înflorea adesea o lacrimă. Avea privirile limpezi, deși ochii ei erau negri, profunzi. Eram singurul punct de sprijin pe care-l avea. Poate că n-am înțeles-o întotdeauna. Când am crescut, voiam să fiu la fel cu ceilalți băieți - obraznic, răutăcios. Dar de iubit am iubit-o și m-a iubit și ea. Purtam pe umeri aceeași cruce. Țin minte că într-o zi, s-a strecurat iarăși până la mine și mi-a pus discret în palmă un mileu. Îl croșetase ea. Mi-a spus că e făcut cu fir de aur. Dar eu știam că-n el sunt îmbibate picături de sânge. Mi-a spus să-l păstrez în amintirea ei. Fusese bătută, se simțea rău și poate se gândea că moare. Dar am supraviețuit amândoi. Acum ea s-a dus la locul ei, iar mie toate autoritățile imi spun că ar trebui dată, special pentru mine, o lege care sa-mi confere un drept ca deținut politic. Mi se spune că mama n-a fost deportată. S-a dus de bună voie în Basarabia și de acolo a fost arestată. Nimic nu se leagă în viața mea. Am acte ca familia mea a deținut câteva case numai pe strada unde locuiesc, dar nu reușesc să intru în posesia lor. Muncesc cu ziua ca să trăiesc. Iar fiica mea nu poate să stea cu mine pentru că n-am un venit lunar de trei milioane de lei. Cred că unora viața le oferă tot, altora măcar o șansă. Unii, însă, trebuie să tragă cât trăiesc numai durere și greutăți. Poate multe le-am uitat pe lumea asta. Dar lagărul de la Peciora, cu gardul lui ghimpat, cu barăcile insalubre, cu dormitoarele comune de femei și bărbați, cu curtea înghețată în permanență, n-am să-l uit niciodată. De altfel, m-am adaptat foarte greu la viața în libertate.

După ce am ispășit pedeapsa aceea de zece ani, ne-am dus la Chișinău și am cerut repatrierea. A durat foarte mult până am reușit să ne întoarcem în România. Mama voia tare mult să ne stabilim aici. Se săturase de țări străine, de chin, de altă limbă și alți oameni decât cei din țara ei, din orașul ei. Când am venit în 1970 la Ploiești, ea era fericită, eu eram debusolat. Nu știam să vorbesc românește. Mi-au trebuit doi ani să învăț. Mi-a trebuit mult și până am pronunțat corect pâine, căci mă duceam la magazin și ceream câine. În vremea aceea primă, a contactului meu cu Romania și cu Ploieștiul, am avut toate viciile. Eram atât de debusolat, încât îmi căutam echilibrul în țigări și alcool, o țineam întruna în chefuri și în beții. M-am dat însă repede pe brazdă. Îmi educasem voința încă din lagăr. Când am ajuns aici, la Ploiești, nu mi s-au luat în considerare cele nouă clase făcute în Basarabia, așa că m-am pus pe învățătură.

În 1972, când am împlinit 20 de ani, statul roman m-a chemat în armată. Am fost încorporat la târnăcop. Dar parcă asta era greu în comparație cu ce trăisem în lagăr... Nu se compară nici pe departe. Mai târziu, când am terminat cu armata, m-am angajat. Am lucrat la <<1 Mai>> - actuala Upetrom - destulă vreme. Din păcate, nu am putut să muncesc pe mai departe, căci am început să fac tot mai des crize de epilepsie. Am căpatat boala încă de când mă aflam în lagăr. Poate din cauza bătăilor de acolo, poate de frică, poate de frig sau foame. Fac crize, dar mă apără Dumnezeu. Nu mai muncesc cu carte de muncă, dar de muncit tot muncesc, căci trebuie să câștig un ban pentru a mă întreține. Mă duc cu ziua. Am și pensia de unde am lucrat. De la Stat nu am nimic. Mi se spune că nu exist. Deși Asociația Deținutilor Politici face demersuri pentru a arăta că eu sunt singurul român născut, crescut într-un lagăr de muncă din fosta URSS, nimeni nu este de acord să primesc o pensie. Nu-mi doresc pentru mine o astfel de înlesnire, ci pentru Corina, că aș aduce-o acasă, ca să crească într-un mediu familial, ca toți copiii. Mă întreabă uneori de ce nu stă acasă, cu mine, cum stau copiii de pe stradă sau de la televizor. Încerc s-o fac să înțeleagă, dar e mică și nu știu cât pricepe ea din toate lucrurile oamenilor mari. Aș vrea s-o învăț tot ce știu eu pe lumea asta. Nu sunt un om prost, chiar dacă poate nu sunt îmbrăcat decent și după ultima modă. Am citit mult, și multe cărți le consider de căpătâi pentru un om. Uite, am să vă mai fac o destăinuire: am vrut toată viața mea să mă fac scriitor. Mi-ar fi plăcut să fi lansat măcar un roman de mare succes, să vină prietenii mei să le dau autografe, să tratez atâtea și atâtea teme... Aș fi împărțit cărțile pe gratis, nu aș fi cerut nici un ban de la nimeni. N-a fost să fie să devin romancier. Poate fata mea... Am învățat-o limba engleză, am învățat-o să recite din Eminescu, am învățat-o ca trebuie să lupte întotdeauna cu viața, să nu clacheze niciodată în fața acesteia. Mi-ar plăcea să trăiesc și s-o văd om realizat.

Mă pricep foarte bine la plante. Le-am învățat efectele benefice încă de când mă aflam în lagăr. Mă tratez singur și-i ajut și pe prietenii mei care au nevoie de astfel de plante. Nu cer niciodată bani pentru ele. Nu aș face asta nicicând. Deși poate par așa, cam ramolit și sărăcăcios, nu am furat în viața mea nici măcar un capăt de ață. Din această cauză, cred că și am mulți prieteni. Nu sunt singur. O am mai ales pe Corina. Ea este raza mea de soare. Mă consider un om cinstit, respectabil și la locul lui. Uneori, primesc vești de la oameni de vârsta mea, care trăiesc acum prin Polonia, Cehia, Italia, Serbia. Am fost împreună în lagăr. Numai cine a trecut prin așa ceva poate să înțeleagă ce înseamnă un astfel de lucru. Numai cine a mâncat blestemată de hleba, numai cine a înghețat de frig la -40°C, numai cine a stat în genunchi pe cioburi de sticlă și numai acela care n-a mâncat nimic mai bun pe lume decât zaharul, poate să înteleagă ce înseamnă o astfel de prietenie.

Mă întreb, uneori, cum ar fi fost viața mea, dacă nu există lagărul. Aș fi fost un altfel de om? Mai bun sau mai rău? Ce s-ar fi ales de mine? Dacă sufăr foarte mult pentru cineva, nu eu sunt această persoană, ci mama mea. A fost o mână de om, nu știu cum le-a putut duce pe toate. Și a mai fost o femeie bună și deșteaptă. Cert este că viața mea s-a schimbat, a fost altfel decât a celorlalți oameni, pentru că am avut o mamă ca ea. Fără mamă, poate nici nu mai trăiam azi. Dacă ar trebui să o iau de la capăt, cred că aș alege să trec, iar prin experiența lagărului, numai ca sa trăiesc ce-am trăit, s-o am pe mama alături, femeia aceea minunata, care a îndrăznit să înfrunte comunismul și să-și susțină punctul de vedere cât a putut de tare. Și s-o am pe fiica mea. Tare îmi doresc să reușim într-o zi să trăim sub același acoperiș. Ea nu mă are decât pe mine. Sunt o victimă a destinului, ca atâția alți oameni. Dar nu am de gând să pozez într-un biet năpăstuit o viață întreagă. Și nici să mă cocoț pe soclu nu intenționez s-o fac. La urma urmei, sunt un om ca toți oamenii. Fiecare își poartă propria cruce. A unora e mai grea, a altora mai ușoară. Am citit undeva, demult, că pe cei pe care îi iubește Dumnezeu îi pune la încercare. Poate este și asta o explicație. Nu mă tem nici de hoți, nici de ucigași, ci ma tem că n-am să reușesc să-mi cresc copila lângă mine. Mă tem că mă lasă vederile, înainte de a o vedea și a o ști mare, gata să nu mai aibă nevoie de mine. Și mi-e frică, tare frică îmi este, că se scumpește foarte mult zahărul și nu mai reușesc din pensia mea de un milion de lei să mi-l cumpăr."

Cornel Hartia este - conform datelor strânse de deținuții politici din Ploiești - singurul copil român supraviețuitor, născut și crescut în lagăr. Pentru autorități, el nu există, însă. Conform unor statistici, peste 150.000 de români au fost deportați în lagărele sovietice de muncă. Oare câți s-au întors și câți mai trăiesc azi?