Shanti Nilaya – Din cartea lumilor (2)

ET IN LEMURIA EGO

Din cartea lumilor

O rază dintr-al verii ochi privește
Lumea de sub reciful de coral,
Acolo ființează-n trup, trăiește,
Un râu de timp pe cursul din aval;
Sirenele-și transformă apa-n gheață
Și-n liniștea din spațiul lor nocturn,
Pe continentul scufundat în viață,
Palatului de-azur înalță turn.

Dar lumea lor căzută-i în uitare;
Ridică ochi spre mal adeseori,
Cu-a umbrelor nuanță de mirare –
Cum pământenii au alt timp, alt zbor,
Cum păsări trec aici spre toamnă cântul
Și ce tăcută-n vad li-i trecerea…
Nimic nu tulbură ca întrebarea
Purtată-n cuget de Lemuria:

De ce aici e zi și-acolo-i noapte,
De ce se-nclină axa pe pământ,
De ce în lume-albastră de sub ape
Ei își vorbesc cu unda pusă-n gând,
De ce prea pământeană-i spusa noastră,
De ce nu ne-amintim că noi eram
Și-acei ce în povești acum adastă,
Și înțelepți desprinși de-același ram…?

De ce când plouă-aici sau când e iarnă,
Tot ce-i venit de sus de pe pământ
O sită dintre noi pare să cearnă –
Timpu-i materie, iar materia-i gând;
Printr-o clepsidră care-n sens răstoarnă,
De ce căldura lor aici e ger?
Ce geografie-n hartă forma-și toarnă,
De josul nostru pentru ei e cer?!

Răspunsul, însă, nu-i pentru oricine
Legenda timpului – cel din aval –
Ne spune că doar când Iubirea vine
Oglinda noastră e la ei portal,
Când el și ea din lumi care diferă
În vis ori în poveste s-au găsit,
Atunci doar cade-n țăndări întrebarea –
Și aşchii trec oceanul infinit…

Stă cartea vieții lumilor să sape
Crâmpei de vorbe prinse-n legământ:
„Ce moare pe pământ renaște-n ape,
Ce naște-n ape, va trăi oricând”…