Ștefan-Tudor Baciu: Nevoia primară a omului

                Inițial m-a fascinat religia vechilor germani, poate și pentru că reuneștete cel mai bine spiritul nostru "occidental", bineînțeles, inexistent la vremea aceea. Mi s-a părut o temă interesantă, mai ales că modul de abordare este  unul aerisit, subiectivismul fiind însușit încă de la început. Astfel, am avut nevoie de un imbold, de un strop de inspirație pe care l-am tot așteptat. Nu a venit. Apoi mi-am dat seama: principiile religioase fiecărei dogme nu mă înduioșează în niciun sens, cel mult, mă pot satisface la nivel cognitiv, iar pentru a vorbi de fenomenul religios trebuie să ne raportăm la cu totul altă sferă, cea în care credința prinde rădăcini și ne face pe noi, oamenii, ființele atât de neînțelese și de sinuoase. Absolut, acest discurs ar necesita o iscodire mai profundă, iar câteva pagini sunt insuficiente, așa că am ales să dezbat un anumit aspect care m-a preocupat în mod deosebit. Spiritul uman și religiozitatea (într-o formă sau alta), au fost mereu relevate de artă.

                Arta omniprezentă, imuabilă în toate cultele, religiile și filosofiile lumii. Superficial ar fi sa analizăm "palpabilul" , miturile și riturile civilizațiilor, ce pot fi cu ușurință justificate la nivel rațional. Dar omul a simțit și va simți nevoia sa își exprime religiozitatea. Căci rațiunea s-a clădit organic, ca și dogma, ideologia, știința ș.a.m.d. . Nevoia primară a omului de a crea, în speranța mulțumirii individuale, are o mult mai mare încărcătură, chiar și în cazul profanului (dacă acest fenomen s-ar produce la nivel rațional, nevoia de împărtășire ar fi inexistentă. Totul s-ar produce la nivel ideologic. Un lung șir de raționamente). Umanitatea a progresat, tehnologic, ideologic, dar acest instinct, ca și religiozitatea sunt imuabile și foarte strâns închegate. Precum și în cazul vechilor germani și a tututor celorlalte credințe, viețuirea este o continuă cădere în propria ființă. Mitul, dogma, etnogeneza etc. sunt doar mici aspecte. Ne reîntâlnim în natura noastră umană, nu în științe, ci în cânt. Nu transcedem, ci ne cufundăm în propriul sentiment al uniunii, asta ne osebește de subspecii.