Tonul, ritmul și senzațiile redate prin intermediul protagonistelor scot locul în evidență

Am citit prozele scurte din volumul Stații pe ruta feroviară către Amsterdam. S-a potrivit de minune cu starea de bine pe care o am de câte ori călătoresc cu trenul. Am mai spus și în alte dăți: iubesc gările, stațiile mă atrag irezistibil și privesc cu fascinație frânturi din scenele cotidiene care se derulează în aceste locuri bine delimitate. Așadar, mi s-a părut firesc să păstrez o astfel de lectură pentru un moment propice.

Nu știu prea bine să explic de ce, însă cartea asta m-a atras de la bun început, de când a fost anunțată de editura Nemira, unde a apărut anul trecut în colecția N'autor. Stații este volumul de debut al Ramonei Gabăr, care trăiește din 2013 la Bruxelles. Bineînțeles, titlul a fost un indiciu bun ca să pun cartea în coș la o comandă de cărți din țară, iar eu m-am lăsat sedusă de promisiunea camuflată în el, închipuindu-mi că vom experimenta pe parcursul lecturii un soi de voiaj al simțurilor și, iată, chiar așa a și fost. Ba, a fost mai mult decât atât, fiindcă autoarea ne poartă prin locuri diferite, uneori pline de exotism, alteori înfățișând un realism sfâșietor, iar din când în când plasează acțiunea în locuri absolut obișnuite, cum am vedea la colț de stradă în orice oraș, din orice stat european, inducându-ne sentimentul de familiaritate. În aproape toate prozele, pe lângă trăirile personajelor, se pune accent pe decor, întâmplările statice, pline de înțelesuri, derulându-se pe fundalul unor cartiere sau zone mărginașe din diverse orașe ale lumii. Firește, Bruxelles-ul, cu al său cartier, Matonge, figurează și el pe harta lumii trasată în Stații și mi-am spus, iată, un acasă (al meu) mai rar întâlnit în literatura contemporană română.

Scrie pe copertă că această colecție de proză scurtă ilustrează 11 portrete în mișcare ale femeilor de lângă noi și a fost plăcut să descopăr că, da, sunt zugrăvite protagoniste care în multe cazuri ar trece neobservate pe lângă noi, nu pentru că ar fi invizibile, ci din cauza dramei (țesută în jurul lor prin prisma propriilor alegeri) care este cel mai adesea neîmpărtășită. Dar noi, cititorii, vom afla ce le macină, ce le motivează, de ce se află într-un context sau altul, de ce suferă sau ce vini ascund. Stații impresionează prin stil și captivează prin vocile narative (autoarea alternează de la o povestire la alta persoana întâi cu persoana a treia) și, îndeosebi, prin personajele alese, universale. Parcursul emoțional al lecturii, bazat pe trăirile sau impresiile protagonistelor și miresmele locale – aici aș puncta că scriitoarea reușește cu excelență să te facă să vezi cu ochii, fără a recurge la descrieri lungi, lucru pentru care o felicit. Tonul, ritmul și senzațiile redate prin intermediul protagonistelor scot locul în evidență.

Nu toate prozele m-au fermecat în egală măsură, evident, interpretarea mea e subiectivă, câteva texte s-au detașat de altele, însă toate sfârșesc prin a captiva audiența într-un mod sau altul. Începutul e puternic, prima povestire, Optzeci și nouă a rămas cu mine (prietenia fetelor, secretele împărtășite, obsesia Sofiei pentru Ivana și transferul făcut asupra lui Adrian, apoi sentimentul de vină copleșitor), a urmat Hai-Roztotski (plasată în Ucraina, iar în contextul actual aduce în față drama care macină în clipa de față umanitatea, deși proza respectivă nu e despre război, e despre oameni, părinți și fiice și fii ucraineni, cu alte cuvinte, aici primează relația mamă-fiică pe fundalul dezolării, un sat încremenit în timp, plus tensiunea, așteptarea, dorul nesfârșit, sărăcia, pachetul de la autogară, suferința, distanța, boala), apoi, interesul meu s-a diminuat un pic, după care au venit Șaptezeci și unu (o scenă vie dintr-un cartier vibrant al Bruxelles-ului, Matonge, întemeiat de migranții congolezi, care pune accent pe migrație și exploatare, pe diferențierile sociale și asemănările sau deosebirile în care se regăsesc emigranții) și Nouă (aici ne întâlnim cu un alt soi de sărăcie, aplanată de lucirile aristocratice ale altei familii în care a aterizat mama cu cele două fetițe, pantofii verzi, Hector și gestul necondiționat, relația dintre surori), iar puțin mai încolo Patru (textul meu preferat, în care-l descoperim pe micuțul Murad, aici lumea e zugrăvită în culori orientale, iar tema tratată - maternitatea la vârstă fragedă este de o duioșie ieșită din comun) și iar m-a prins în cârlig.