Tradiție și inovație în sculptura lui Alexei Vidrașco

Sculptura, în ronde-bosse, în spațiul istoric ortodox, nu s-a dezvoltat asemeni celei occidentale, aflându-se aproape un mileniu sub restricția Decalogului ea s-a reafirmat târziu, la sfârșitul secolului al XIX-lea – începutul secolului al XX-lea, în contextul artei moderne, cu  o tentă mult mai profundă și sacrală. Totuși, eradicarea milenară din conștiința națională a produs consecințe nefaste asupra percepției acestei ramuri, ea a ajuns deseori să fie neînțeleasă și privită cu indiferență de neinițiați. 

Sculptorii români ca Dimitrie Paciurea, Constantin Brâncuși, Ion Jalea ș.a., dornici să se ralieze tendințelor occidentale, își desăvârșesc studiile artistice la Paris, altoind pas cu pas - arta adevărată în spațiul românesc. Obsedați de căutarea unor adevăruri statornice, fundamentale, revelate în timp, artiștii moderni s-au orientat către cultura popoarelor primitive și către simplitate. În unison cu aceste căutări, dar mai aproape de spiritul romantic evaziv, trăirism și unele postulate ale artei postmoderne, este opera sculptorului Alexei Vidrașco. 

Născut în 1991 la Cuhnești, r. Glodeni, viitorul artist a studiat temeinic sculptura la Colegiul de Arte Plastice „Al. Plămădeală” din Chişinău (2011) și Academia de Muzică, Teatru și Arte Plastice din Chişinău (2015, 2016), devenind membru titular al Secției Sculptură a Uniunii Artiştilor Plastici din Moldova (2019). Alexei Vidrașco este un promotor tenace al sculpturii în zona rurală, din 2012 încoace a organizat 11 simpozioane de sculptură la Cuhnești, Hîjdieni, Pohrebea, or. Glodeni, or Cimișlia și Pădurea Domnească, participând, el însuși la alte 18 forumuri artistice din Moldova, România și Armenia. 

Insolit, în sânul naturii, aflându-se în concordanță cu teza Ce este înăuntru - ideea ...  este și în afară ca - formă, Alexei Vidrașco suscită un interludiu între spirit și materie. Casa veche bătrânească cu deschiderea spre Prut și Pădurea Domnească este locul inspirației sale, pentru că înţelepciunea nu e ceva care se învaţă, e ceva care se trezeşte. Motivul ales ca și material al sculpturii sale face parte într-un mod firesc din viața și anturajul său. Bunăoară, travertinul îl preia din cariera de piatră din Balatina, satul vecin, iar piatra de râu, rodul puterii creatoare a naturii și a timpului, o găsește pe la Prut, prin localitate, de prin România. Piatra naturală, spune artistul, este un prieten mai de nădejde, are viață și o istorie a sa prin care înnobilează structura lucrării, pe când lemnul folosit mai rar, este un material viu, uneori mult prea viu și capricios.

Lăsând la o parte perioada de inițiere, marcată de experimente și căutări plastice variate de la forme brutale tăioase la siluete unduioase, de la blocuri solitare, la compoziții modulare ale suplicanților, vom încerca să pătrundem în esența operelor recente, emblematice. Relevantă în acest sens este Seria cu titlu Sămânță (2016-2017) tema majoră a căreia este misterul metamorfozei telurice, germinale. Forma, aleasă deliberat, devine un intermediar între spirit și materie, semnalăm un izomorfism limpede. Simplețea ovală a grăuntelui de travertin este în acord cu elementul biomorf, iar strictețea liniară a pietrei de râu ce o încinge ne duce cu gândul la aspectul constructiv sau ansamblu triadic. Astfel, forma neregulată a bobului, plină de impuls vital, este controlată și ordonată de triunghiul echerului, instrumentul măsoară începutul, mijlocul și sfârșitul viitoarei vieți, sau simbolizează și alte triade, precum trupul, sufletul și duhul încolțit. 

La fel de fascinantă este sculptura Urme de femeie (2018), o sculptură elansată, eterată care parcă tinde să dezvolte alegoria operei lui Tițian Amorul sacru și Amorul profan, dar într-o manieră onirică, mistică. Suprafața lucrării de lemn cu patină albă, asemenea miresei, pare a fi un tron înaripat, o metamorfoză a Nike din Samothrace, un mixt între formă antropomorfă și non antropomorfă. Poalele figurii, aparent funcționale, sunt  înveșmântate în falduri antichizate, iar partea superioară prezintă o scară cu cinci trepte, cinci fiind simbolul omului, ce poate sugera completitudinea și trezirea conștiinței. Motivul central al sculpturii devine dualitatea umană, coeziunea dintre terestru și celest, scara simbolizând legătura dintre cer și pământ, calea de inițiere – pașii spirituali către iluminare și cunoaștere. Limitele superioare ale scării transcend în aripi sau nori, fiind nevăzute, amplifică misterul.

Prin puritatea formei se disting compozițiile figurative Tors (2017) și Venus (2018). Venus din travertin poate sugera zeița iubirii și a fertilității, dar și un titlu generic pentru nudul feminin în artă, fără semnificație mitologică sau simbolică. Poza tipică a Venus culcată, aplicată sculpturii, își are originea în Venus dormind de Giorgione, devenită curând un model pentru artiști. Suprafața palpitantă a texturilor continuă idea dialogului cu materialul și a intervențiilor în formele modelate de timp, amintind de lucrările târzii ale lui Michelangelo.  

Tatiana Rașchitor