Trei săptămâni în altă lume – amintiri din Festivalul Enescu

Au fost ediții în care am simțit că Bucureștiul nu mai este București, ci o capitală mondială a muzicii clasice. Trei săptămâni în care ritmul orașului s-a sincronizat cu partiturile marilor compozitori, iar străzile, sălile de concert și chiar cafenelele păreau să vibreze altfel.

Să ai mii de artiști veniți din toate colțurile lumii – mari orchestre, dirijori legendari, soliști pe care altfel i-ai vedea doar în marile metropole culturale – este o șansă uriașă, greu de descris în cuvinte. La fiecare ediție, am avut sentimentul că în acele zile trăim într-o metropolă a culturii fără frontiere.

Îmi amintesc emoția de a sta în sală când a început prima notă a unei orchestre care venea direct de pe scenele din Viena, Berlin sau Londra. Simțeai energia unei echipe de zeci sau sute de oameni care respirau muzica la unison. În alte seri, am urmărit soliști tineri care, deși nu aveau încă faima celor consacrați, au ridicat publicul în picioare prin forța și prospețimea interpretării.

Zeci de concerte într-un timp atât de scurt înseamnă nu doar un maraton muzical, ci o continuă stare de grație. Dimineața descopereai un recital intim, la prânz puteai asista la repetiția unei orchestre, iar seara venea concertul-eveniment. Și fiecare zi aducea altceva, altă surpriză, altă întâlnire.

Poate cel mai puternic sentiment pe care mi l-au lăsat aceste ediții trecute este că în timpul Festivalului Enescu, Bucureștiul devine, pentru trei săptămâni, centrul unei lumi în care muzica nu e un fundal, ci respirația orașului. Și dacă ai norocul să fii aici, să stai în sală, să aplauzi, să trăiești acele momente, știi că ți-ai înscris în memorie o experiență pe care nu o vei uita niciodată.