,,Trupuri de umbre, lumini de suflet'' - expoziție semnată de artista vizuală Mona Ichim

vernisaj 5 iulie 2025, la Cercul de Literatură și Pictură „Octav Băncilă” al Centrului Militar Iași,

Există picturi care nu caută să impresioneze privirea, ci o invită să rămână. În lucrările Monei Ichim, reunite sub titlul Trupuri de umbre, lumini de suflet, imaginea nu afirmă, ci evocă. Formele nu se impun, ci par să se desprindă ușor dintr-un orizont incert, ca și cum ar păstra în ele o ezitare a apariției. Expoziția nu urmează o temă în sens clasic, ci conturează o stare – un spațiu vizual în care fragmente din ființă, urme de memorie și umbre ale identității se întrepătrund într-un limbaj discret

Titlul însuși funcționează ca o o metaforă - trupuri – ceea ce aparține vizibilului, al greutății, al materiei – se conjugă cu umbra, element al disimulării, al absenței parțiale, al unei prezențe reținute. Iar sufletul – invizibil, interior, inefabil – este pus în relație cu lumina, dar nu cu lumina revelatoare, frontală, ci cu acea lumină care vine din adâncime, care nu expune, ci protejează, care nu evidențiază, ci pătrunde.

Picturile Monei Ichim nu caută forma, ci urmele ei. Trupurile nu sunt niciodată reprezentate plenar. Sunt acolo doar cât să sugereze o ființă, o memorie, o absență. Compozițiile evită centralitatea și echilibrul compozițional clasic. Nu există un punct de fugă clar, nu se caută adâncimea prin construcție geometrică, ci prin suprapunere, transparență, straturi de culoare care creează profunzimi afective, nu iluzioniste. Spațiul este tratat ca o pagină a memoriei: discontinuu, stratificat, deschis.

Ritmul picturii este interior. Nu derivă din repetiția formală, ci din alternanța dintre gest și reținere, dintre culoarea saturată și zonele lăsate să respire. În multe lucrări, se simte o pulsație afectivă care se manifestă în variații subtile: o linie care tremură, o pată care se oprește brusc, o culoare care se stinge treptat. Este o pictură a ritmurilor încete, a cromaticii tăcute, a gesturilor negrăbite.

Linia, când apare, nu delimitează, ci atinge. Este o linie slabă, ezitantă, uneori abia schițată. Se evită cu insistență conturul ferm. Trupurile sunt vag desenate, aproape topite în fundal, ca niște apariții fragile. În această refuzare a liniei dominante se manifestă un mod de gândire plastică elaborat: forma nu este impusă, ci lăsată să apară în ritmul ei, dacă și când vrea.

Culoarea este tratată ca o substanță vie, schimbătoare. Gama cromatică e redusă, dar extrem de nuanțată: tonuri pământii, griuri calde, roșuri stinse, albastru-timp, verde vegetal, accente discrete de aur. Culorile nu au rol decorativ, ci funcționează ca vectori ai trăirilor. Ele nu modelează volume, ci deschid orizonturi interioare. Adesea, culoarea acționează ca o aură – nu în sens mistic, ci afectiv: în jurul unei forme, se creează o vibrație, un câmp de sensibilitate.

Pata este gestul dominant. Ea apare spontan sau este reținută, dar niciodată ornamentală. Petele de culoare construiesc siluete, delimitează spații sau, dimpotrivă, le dizolvă. Aceste pete nu sunt accidentale, ci deliberate, dar lăsate în starea lor primară, fără să fie „corectate”. Acest refuz al controlului excesiv este parte din sinceritatea acestor lucrări.

Valoarea, în sens plastic, este tratată cu discreție. Contrastele sunt atenuate, luminozitatea generală e difuză. Se evită dramatismul clar-obscurului, preferându-se o lumină moale, interioară. Aceasta este „lumina de suflet” din titlu: o lumină care nu ține de o sursă vizuală, ci de un fel de strălucire lăuntrică, greu de localizat, dar constantă.

Toate aceste alegeri plastice se leagă de o atitudine estetică a contemporaneității, care refuză forma terminată, perfectă, închisă. Aici devine relevantă ideea de kalofobie – concept formulat de Arthur Danto –, care denumește nu o frică de frumos în sens superficial, ci o suspiciune față de frumosul clasicizat, adesea golit de conținut afectiv. Frumosul „rotund”, echilibrat, desăvârșit poate deveni un ecran, o mască. În schimb, pictura Monei Ichim  alege fragilitatea, ezitarea, incompletul ce o apropie de o altă formă de adevăr: cel care nu se arată pe deplin, dar nu dispare.

Această pictură se apropie de kalofobie în sensul în care frumosul nu este scop, ci obstacol. Frumosul trebuie depășit, evitat, pentru ca imaginea să poată spune ceea ce forma închisă ar reduce la decor. În locul echilibrului, se cultivă tensiunea sensibilului. În locul finisajului, materia brută. În locul măiestriei, sinceritatea. Aceasta este o pictură care își asumă fragilitatea ca trăire și ca sens.

Și totuși, o formă de frumusețe se naște din această fragilitate. Nu o frumusețe demonstrativă, ci una tăcută. Nu una care afirmă, ci una care rămâne. Frumusețea care apare aici este o frumusețe vulnerabilă, rară, care nu are nevoie să impresioneze, ci doar să fie împărtășită.

Émile Zola afirma că „arta este un colț de adevăr văzut printr-un temperament”. Potrivit celor scrise  de acest romancier, care a fost și critic de artă,  putem  afirma că recunoaștem în picturile Monei Ichim nu doar o sensibilitate, ci și o viziune etică. Pentru Mona Ichim, imaginea nu are sens dacă nu este purtătoare de viață interioară. Ea nu oferă frumusețe, ci sinceritate. Nu oferă idealizare, ci trăire. Cu un realism lucid, Mona Ichim ne devoalează prin picturile sale fragmente de viață lăuntrică, ca momente de retragere din convenție, din formă, din imaginea impusă omului. În locul personajului definit, conturat, ea ne prezintă „oamenii simpli” ai ficțiunii sale: purtători ai unui adevăr neterminat, adânc uman. Trupul – rănit, incomplet, fragmentar – este pentru ea semnul unei realități vii, nu estetizate. Iar sufletul care luminează discret, fără orgoliu, este poate cea mai rară formă de adevăr pe care pictura sa  o poate transmite. Această pictură nu flatează privirea. O obligă la sinceritate. Este o pictură a încrederii tăcute, a gestului interior, a memoriei care nu se vrea spusă cu voce tare, ci păstrată în imagine.

Trupuri de umbre, lumini de suflet este, în fond, o cale de a picta ceea ce nu se lasă pictat, un spațiu în care forma devine emoție, culoarea devine respirație, iar imaginea – loc de introspecție. O pictură care nu arată lumea, ci o însoțește, în tăcere, cu delicatețe, cu luciditate.