Uriașa... Eternității. Mit, mitizare, adevăr

Pe Dealul Tătărașilor

Cimitirul „Eternitatea” din Iași a fost înființat la inițiativa lui Scarlat Pastia[1], primar al Iașului, care a donat orașului o proprietate pe care o avea pe dealul din Tătărași, la 1868. Cimitirul a fost înființat pentru înlocui numeroasele cimitire răspândite prin oraș și pentru a se realiza o nouă sistematizare edilitară și pentru salubritatea urbei.

Tot primarul Pastia a propus și a dat locului numele de Cimitirul „Eternitatea” și a inițiat construcția străzii care leagă și acum orașul de acest loc, precum și a Bisericii „Sfântul Gheorghe” din centrul cimitirul, arhitectul acesteia fiind Ștefan Emilian, profesor la Universitatea din Iași. Construcția bisericii a fost realizată între anii 1872-1873.

Terenul a fost donat în anul 1868, dar primele înhumări s-au făcut începând cu anul 1876, la 1 septembrie, când a fost adus aici trupul lui Gaston Etiènne Soutzo, un copil de 17 luni decedat în 1873, care odihnea într-un cimitir din oraș.

În timp, cimitirul se extinde, „găzduiește” eternitatea a cât mai multor personalități și devine simbol al Iașului.

Astăzi, aleile sunt loc al unor monumente funerare deosebite, unele de excepțională realizare artistică, multe dintre ele fiind, la început, opera sculptorilor pietrari Frederic Fairing (1863-1935) și Salvador Scutari (1880-1932), ambii înmormântați aici.

Îi veți întâlni aici, pentru omagiu, între alții, pe mari oameni de spirit și inițiativă civică, dacă ar fi să-i amintim pe scriitorii Ion Creangă (1837 - 1889), Dimitrie Anghel (1872 - 1914); Barbu Ștefănescu Delavrancea (1858 - 1918); Garabet Ibrăileanu (1871 - 1936); George Topârceanu (1886 - 1937); Mihai Codreanu (1876 - 1957); Otilia Cazimir (1894 - 1967); George Lesnea (1902 - 1979); Ioanid Romanescu (1937 - 1996); Aurel Leon (1911 - 1996); Vasile Constantinescu (1943 - 2004); Cezar Ivănescu (1941 - 2008) și atâția alții, alături de artiști precum Eduard Caudella (1841 - 1924), compozitor, violonist, dirijor, profesor și critic de muzică; Gavriil Musicescu (1847-1903), compozitor, muzicolog și dirijor; Aristizza Romanescu (1854 - 1918), actriță; Agatha Bârsescu (1857 - 1939), actriță; Aglae Pruteanu (1866 - 1941) actriță; Constantin Ramadan (1896 - 1958), actor; Miluță Gheorghiu (1897 - 1971);  actor; Mihai Cămăruț (1904 - 1981), pictor; Victor Mihăilescu-Craiu (1908 - 1981); pictor; Teofil Vâlcu (1931 - 1993), actor; Sabin Bălașa (1932 - 2008), pictor, autor și regizor film. Dar lista este mult prea lungă.

Ministerul Culturii, prin Ordinul nr. 3.494, din 18 decembrie 2020, privind „clasarea ca monument istoric a imobilului situat la adresa poștală strada Eternitatea, nr. 121, municipiul Iași, județul Iași, în Lista monumentelor istorice, cu denumirea „Ansamblul Cimitirului Eternitatea”, în categoria IV - monumente memoriale și funerare, A - ansamblu, grupa B, referitor la ansamblu și 40 de componente ale sale”.

Între aceste 40 de componente, la Art. 1-4 se precizează: 4. Monumentul funerar al familiei Rosetti-Răducanu „Uriașa“, str. Eternitate nr. 121, parcela 2/I, rândul 5, locul 9, în Cimitirul Eternitatea, municipiul Iași, județul Iași, cu codul în Lista monumentelor istorice: IS-IV-m-B-21178.04.

URIAȘA

În tot acest ansamblu de arhitectură și artă plastică în aer liber, în centrul cimitirului, la câțiva pași de Biserica „Sf. Gheorghe”, și în vecinătatea veciei lui George Topîrceanu și a filosofului junimist Vasile Conta, de peste un secol, un monument funerar atrage și suscită atenția publicului de tor felul. Apărând printre copacii deși ai locului, dar parcă dominând prin dimensiuni, este așezată o statuie din marmură albă, deasupra unui cavou, cel care a aparținut familiei boierești Rosetti. Lumea s-a obișnuit să o numească URIAȘA, iar de-a lungul ultimului secol a devenit cea mai cunoscută poveste din Eternitate.

1. Legenda Uriașei

Cei care își manifestă curiozitatea în fața acestui monument se interesează la personalul din cimitir și aud o poveste ciudată, tristă, dar pe care o cred. Astfel, ceea ce aud cei mai mulți de la cioclii  (cea mai rapidă sursă de informații la fața locului), este că într-unul din cavouri se afla fiica unui ofițer din Podu Iloaiei, care ar fi suferit de gigantism. Într-o variantă mai nuanțată, apare amănuntul că la 9 ani fata avea deja 2 metri și jumătatea spre 3 metri (o dimensiune imposibilă biologic, în mod natural, mai ales pentru că e greu de suportat pe un organism) fapt pentru care tatăl ei ar fi ucis-o pentru a feri familia de oprobiul public. Dar, tot tatăl, regretând gestul, i-ar fi ridicat statuia.

Alții povestesc despre ea că ar fi trăit 27 de ani și că avea o forță fizică foarte mare și că atunci când strângea pe cineva în brațe îl sufoca, fără să-și dea seama de acest efect. În toate variantele Uriașa este împușcată, fie pentru a salva onoarea familiei, sau, în alte variante, pentru a-i curma fetei suferința de a fi astfel construită fizic.

Este evident că în fața curiozității oamenilor, se nasc, de obicei legende care ajung la nenumărate variante. Adevărul ajunge la impas, în aceste situații, iar confuzia se amplifică. Aceste povestiri, destul de puțin justificate, prind însă pentru cei  care cred în spiritism, de exemplu. Plauzibilă este, mai degrabă, starea cavoului familiei Rosetti. Pe de o parte, se argumentează că nu este trecut nici un nume de femeie, ci doar a doi bărbați, dar există și varianta că în cavou se afla șapte bărbați și o femeie, fiica unui ofițer, care ar fi trăit mai bine de 70 de ani și care a fost membra în comitetul Doamnelor Române din Crucea Roșie.

Poate apariția monumentului funerar Uriașa, a fost pusă, intenționat sau nu, în legătură cu această femeie, la rândul ei fiică de ofițer. Și de aici poveștile. Ele n-au existat de la început, dar se pare că groparii mai tineri, care au găsit statuia amplasată, au auzit legendele de la cei mai bătrâni, iar acestea erau greu de verificat, mai ales în acele vremuri.

Statuia, în sine, este, conform specialiștilor de artă plastică, o ipostaziere, clasică, în felul ei (după modelele renascentiste sau neo-renascentiste occidentale, întâlnite cu multe secole înainte în necropolele din Vest), a  Fecioarei Maria în rugăciune, detaliile de execuție fiind comune cu multe alte modele care circulau în epocă în arta monumentelor funerare. Expresivitatea personajului este de anvergură creștină, Fecioara Maria fiind într-o rugare pentru mântuirea lumii. E puritate și multă curățenie spirituală care emană din ipostaza în care este expusă artistic. Ea cadrează foarte inspirat cu obeliscul din granit negru al familiei Rosetti (pe care apar numele a doi frați, Răducanu și Lascăr Rosetti) și a fost amplasată la cavoul familiei la sfârșitul secolului al XIX-lea.

Radu Beldiman, nepot al lui Al. Vasile Beldiman, care a preluat cripta de la familia Rosetti, relata la sfârșitul anilor 1990, povestea autentică a amplasării statui la Iași, pe care a relatat-o la o întâlnire cu anticarul Dumitru I. Grumăzescu[2] și alți invitați prezenți.

În 1998, Radu Beldiman, nepotul lui Vasile Beldiman, a venit la Iași să vadă în ce stare este cavoul. Starea obiectivului era greu de descris și apreciat. În fapt, era un loc părăsit și puternic degradat. A fost îndemnat să facă o ofertă cu propunerea de a dona ansamblul funerar Uniunii Scriitorilor din Romani-filiala Iași, adresând o scrisoare președintelui de atunci, scriitorul Mihai Ursachi, donația fiind făcută pentru ca Uniunea Scriitorilor să realizeze reabilitarea monumentului și să aibă drept de folosință a locului.  Conducerea de atunci a USR Iași nu a dat răspuns, nici după doi ani. Dezamăgit de dezinteresul și indiferența USR, Radu Beldiman i-a donat cavoul lui Dumitru I. Grumăzescu. Tot el a lămurit, prin cele știute din familie, că statuia a fost adusă în țară, la sfârșitul secolului al XIX-lea, de Vasile Beldiman (bunicul său) care, aflat la Viena, însărcinat cu probleme culturale, a avut prieten un sculptor vienez, cu care era și bun vecin, locuind chiar lângă atelierul acestui. Înainte de a pleca din Viena, i-a cerut sculptorului o lucrare. Până la urmă, a ales-o pe aceasta. Iar sculptura a fost adusa în Iași și așezată la Cimitirul Eternitatea, la cavoul familiei Rosetti, cu care Beldiman era foarte bun prieten, și care a preluat, în vremea aceea, folosința acestui loc funerar. Din acel moment, mai ales pentru că monumentul era ceva inedit, unic, în Iași, lumea a început să nască ipotezele, miturile, nedumeririle amintite.

• Uriașa… azi

La ansamblul monumental Uriașa-Obeliscul Rosetti-cavou nu s-au mai întreprins lucrări de întreținere de foarte multă vreme, astfel că imaginea de azi este a unei paragini în care statuia nu mai are nicio strălucire și ecou. Marmura albă a devenit acum neagră din cauza uzurii și a intemperiilor dar și a altor cauze care au dus la o deteriorare avansată. A fost și un obiect predilect pentru cei care au „ținut” să se imortalizeze scriind ori scrijelind fără nicio reținere semne și texte. Iar cavoul, care a fost permanent deschis, a devenit (și este) o pubele predilectă mai ales pentru săracii și cerșetorii care își fac veacul prin cimitir. Cu toate acestea, rămâne un loc de atracție pentru vizitatori, chiar dacă imaginea actuală e deprimantă.

Refacerea acestui sit arhitectural-funerar, printre cele mai spectaculoase din Cimitirul Eternitatea, se impune de la sine, dată fiind istoria și imaginea locului, dar și poziția centrală în ansamblul locului. Cu siguranță, atracția publicului va rămâne constantă pentru această bijuterie sculpturală care va fi mereu URIAȘA din Eternitate, chiar dacă legendele vor urma sau adevărul istoric se va impune.

Familia boierilor Rosetti, deținători de drept ai locului funerar

Rosettești (Ruseții) au fost o veche familie boierească, care a dat, în Moldova,  doi domnitori, Antonie Ruset și Giani Ruset. Dar, din această ramură, au făcut parte şi alte persoanalități din viaţa politică, precum Iordache Ruset sau figuri ce au strălucit în diferite epoci ca oameni politici, revoluţionari, gazetari, diplomaţi, savanţi, scriitori, militari, oameni de mare dăruire patriotică şi intelectuală.

Membrii familiei Rosetti au ocupat funcţii importante în stat, bucurându-se de influenţă. Răducanu Rosetti devine ispravnic, postelnic, iar din anul 1804 este făcut hatman de către Alexandru Moruzi, căsătorit cu Zoe, sora hatmanului Răducanu Rosetti, a ocupat şi el funcţii importante. Prima a fost de ispravnic al ţinutului Iaşi  cu rangul de agă, apoi membru şi preşedinte al Divanului. Face parte din Asociaţia literară din Bucureşti (1846) ce avea scopuri revoluţionare şi unioniste. Răducanu Rosetti face parte dintre tinerii boieri cu vederi înaintate, dorea reforme, însă cu păstrarea privilegiilor clasei sale. În timpul regimului regulamentar îi cere lui Mihail Sturdza să înlăture din funcţii pe cei corupţi.

Se implică în mişcarea din luna martie a anului 1848 fiind arestat, alături de alţi boieri cu vederi înaintate, şi exilat. Revine în ţara odată cu domnia lui Grigore Ghica. În anul 1849 este numit preşedinte al Divanului Apelativ, iar în 1852 se căsătoreşte cu fiica cea mai mare a domnitorului Moldovei, Aglae  Ghica. Desigur că această căsătorie îl ajută să capete  mai multă putere şi influenţă astfel că, în anul 1854, devine ministru al Dreptăţii, fiind din ce în ce mai mult implicat în politică.

Familia boierilor Beldiman, care au preluat monumentul funerar

Din documente, neamul Beldimanilor este menționat de la 1412, în timpul lui Alexandru cel Bun și, mai târziu, pe vremea lui Petru Rareș, la 1527, iar primul mare boier cunoscut cu acest nume, a fost la 1581, marele vornic Gligorie Beldiman.  Întemeitorul familiei ar fi Nichifor Beldiman, fiu al lui Gligorie, mare logofăt la 1641. Unul dintre Beldimani zis „Filip monahul” a devenit episcop. Alexandru Beldiman, mare vornic al Moldovei, a rămas cunoscut posterității mai ales pentru că scrisese „Jalnica Tragodie”, unde descrisese suferințele moldovenilor din timpul revoluției eteriste și după aceasta. Un alt Alexandru (Beldiman) născut la 1826, partizan al Unirii Principatelor fusese prefect de poliție al Bucureștilor sub Cuza Vodă.

Beldimanii au însemnat, în istorie, un neam ales, cu prestigiu și influență. Urmele lor se găsesc mai mult în vechi scrieri, iar la Iași în două frumoase clădiri, care azi găzduiesc, una Fundația „Apollonia” (din șoseaua Păcurari), iar cealaltă „Palatul Copiilor ” (din strada Săulescu).

---

[1] Scarlat Pastia (6 octombrie 1827,https://ro.wikipedia.org/wiki/Scarlat_Pastia - cite_note-052be0eecd5ec4733cf438e2079d9979-1  Tecuci, –24 decembrie 1900,  Iași), jurist și filantrop român, care a îndeplinit funcția de primar al municipiului Iași între anii 1877-1879.  A făcut parte din Comitetul care a reușit să reclădească Catedrala Mitropolitană din Iași, a cărei construcție fusese începută în anul 1833 de către Mitropolitul Veniamin Costache, dar care, în urma prăbușirii în anul 1839 a cupolei mari, a stat în ruină până în 1880.

[2] Dumitru I. Grumăzescu (1945-2018), colecționar de artă, anticar, deținător, peste trei decenii ale celebrelor Galerii care îi poartă numele, de pe strada Lăpușneanu din Iași, cel mai valoros colecționar român al moștenirii culturale a lui Mihai Eminescu.