Vermeer, între viață și moarte

Pictorul olandez (în jur de 35 picturi ale lui au fost recuperate) a murit la 43 de ani. Leonardo a murit la 67 dar, spre deosebire de italian, olandezul a avut noroc/ghinion să se căsătorească cu o tipă ai cărei părinți aveau ceva bani (câteva pământuri închiriate, etc.). Fără să dau detalii despre viață lui[1] (destul de banală în comparație cu cea a lui Leonardo), vreau să menționez topica principal ale picturilor marelui pictor olandez: relația vieții omului cu moartea în raport cu familia, casa, orașul, Pământul în/pe care trăiește. Mesajul principal al lui Vermeer mi se pare a fi următorul: chiar dacă viață/sinele este imaterială, viață fiecărui individ nu este imortală; în plus, orice entitate (materială sau imaterială) precum perla de la urechea fetei sau pălăria roșie a altei (aceași) fetei (în alt tablou) nu vor mai exista candva, viață va dispare în viitor (chiar dacă fiecare dintre noi nu se gândește absolut deloc la moarte până când nu ajunge la bătrânețe).

Când a văzut pictura “View of Delft” a lui Vermeer (the “Sfinx of Delft), scriitorul francez Proust a declarat că e cel mai mare tablou din istoria picturii. Cred că avea dreptate, nu sunt specialist în pictura, dar ce alta idee (pe lângă cea mai importanta menționată mai sus) emana din acest tablou (și din alte tablouri) de a fost atât de impresionat Proust? Nu am citit romanul lui Proust (“În căutarea timpului pierdut”), nu am văzut filmul artistic bazat pe acest tablou (“Fata cu cercel de perla” sau “Fata cu turban”), dar voi reda, în acest articol, propria mea interpretare la câteva tablouri ale lui Vermeer. Analogie esențială care se referă la unele dintre tablourile lui Vermeer: când am văzut, pe Internet, tabloul “View of Delft” (ca și “The little street”, “Lăptăreasă”, etc.), am avut impresia că mă uit la o scoarță de copac încă lipită de trunchiul unui copac verde, încă în viață. Scoarță nu e desprinsă de trunchiul copacului, este în viață (departe de a fi ceva putrezit), însă coaja este întărită, încrețită și acoperă trupul copacului atât de viu pe dinăuntru, trunchi care transmite viață și la frunzele coroanei. Deci coaja protejează “viață interioara” a copacului. Astfel, în tabourile lui Vermeer, topica principală este viață în raport cu moartea, viață unei persoane (de multe ori, o femeie este elementul central sau unic al tabloului) în raport, implicit, cu familia, casa și orașul în care trăiește. Ca roice individ, femeia știe, implicit, că ea va dispăre, că va muri cândva. Coaja de copac sunt tablourile lui Vermeer (primele, alea religioase, excluse), coaja din exteriorul copacului este elementul care protejează viață din interiorul copacului (se știe, orice copac are viață). Trunchiul copacului (acoperit complet de coajă) e deasupra pământului, coaja are rolul să protejeze viața copacului exact ca acesta să crească, să se dezvolte, să se înalte cât mai sus ca să prindă cât mai multă lumină de la Soare. Ziua, copacul primește lumina după care acesta se intinde mereu, (lumina trimite la Paradis și Dumnezeu, intunercul la Infern și Diavol, în religia creștină), frunzele sunt vii datorită coajei copacului și cresc, se dezvoltă în lumina, fugind după lumină (încă de mic, fiecare copac evită umbra copacului vecin care e mai mare, adică trunchiul copacului evită să se dezvolte, să crească prea alături de copacul vecin mai mare, mai în vârstă. Copacul mai tânăr se înclină într-o parte ca să iasă din umbra copacului mai în vârstă, ca să prindă razele de lumină care îi întrețin viață.[2]

Acoperit de coaja încrețită, întunecată, întărită, trunchiul crește în lumină, dar asta datorită a ceea ce este în întuneric, în pământ: rădăcinile extinse în pământ (fără lumină!) arată exact ca și coroana din afară (în lumină). Rădăcinile din pământ sunt o imagine într-o oglindă întunecată a coroanei de ramuri și frunze ale copacului. Spre deosebire de trunchiul copacului și de ramuri (nu și de frunze), rădăcină nu are coajă de nici un fel. Ramurile rădăcinii se întind în toate părțile în pământ (ca și corona de ramuri cu frunze), rădacinele sunt, însă, dezbrăcate de coaja tocmai ca să preia direct, mai bine, mai mult, mineralele din pământ care reprezintă, alături de lumina din afară, sursele principale ale vieții copacului. (În multe dintre tablourile lui Vermeer, scene cu oameni în interiorul unei camere prin care pătrunde lumina prin fereastra din stânga!) Rădăcinile cu coajă au fost eliminate de evoluția vegetației, a vieții, exact așa cum nici omul nu are piele la organele interne. Principalul rău pentru ființele/entitățile vii venea și vine din afară, deasupra pământului, unde se află și cresc atât partea de deasupra a plantelor, corpurile tuturor animalelor, oamenilor dar și furtunile, seceta, armatele dușmanilor, etc. De aceea, ceea ce era esențial afară (viața din trunchi) trebuia acoperit, protejat de aceasta coaja încrețită, întunecată, întărită. Însă, ca să preia hrana cel mai bine, ramurile rădăcinii trebuiau să fie dezbrăcate de coajă, rădăcina trebuia să fie “îngropată în întuneric”, în pământ, dar fără “haine”/coaja. Totuși, rădăcina, deși nu are nevoie de lumina Soarelui, are nevoie de apă (element esențial la Tarkovski) ca să preia, din pământul întunecat, hrana necesară vieții copacului. De altminteri, apa (lui Tarkovski) se leagă direct de laptele și femeia la Vermeer: viață pe Pământ implică direct anumite elemente care o produc și o întrețin.

Lăptăreasă nu toarnă apă sau alt lichid (ar apărea o contradicție în termeni), ci lapte tocmai pentru că acesta este hrana care întreține viață abia apărută, născută de femeie, viață micului copil care, încetul cu încetul, se va transforma, în adult, după care vă îmbătrâni și, în final, vă muri/dispărea. Orice individ uman dispare, inevitabil. Deci, apa/laptele hrănește micul vlăstar/copil ca acesta să crească, să se transforme în copac/adult, să îmbătrânească și apoi să moară. Proces al vieții total inevitabil: moartea este implicată, fără îndoială, în definiția vieții.

După părerea mea, tabloul “Fata cu perla la ureche”[3] ne indică raportul dintre viață și moarte. Am dedus această interpretare urmărind modul prin care Vermeer a pictat ochii, buzele, figura fetei, în general.[4] Privirea fetei nu percepe o altă persoană, vreun animal sau obiect din aceași cameră, chiar dacă ochii ei sunt în direcția privitorului (oriunde s-ar poziționa acesta în raport cu tabloul). Privirea fetei trece mult dincolo de/prin privitor… În realitate, ochii și buzele parcă ar indica că fata (încă prea tânără) a descoperit că nu e nemuritoare, că moartea va veni nu imediat, dar va veni cu siguranță, în viitor. Ochii nu sunt speriați, moartea nu se arată fetei în acel moment, nici măcar nu e vreun semn că moartea ar urma să se arate, că urmează ceva periculos pentru ea. Moartea nu există deocamdată pentru acea femeie, totuși, moartea este cumva prezentă deși este invizibilă (în acele momente). Dar, or cât am încerca, noi oamenii, să scăpăm de moarte, nu avem cum să devenim nemuritori. Marele verdict știut/recunoscut/conștientizat explicit de toată lumea (mai ales după o anumită vârstă): pentru oameni, nu există nemurire! Fata ne spune: “Trăiesc, sunt în viață, sunt plină de viață, recunosc că figura mea nu exprimă fericirea sau vreo bucurie în acest moment, doar că am devenit conștientă (deși știam, implicit, de multă vreme) că voi muri, inevitabil, cândva în viitor! Păcat…”

Asta e idea principală în tablourile lui Vermer. Nimeni nu a înțeles acestă idee a lui Vermeer. Buzele întredeschise ale fetei (ca și în “Fata cu pălărie roșie”[5]) nu ne transmit că ar vrea să spună ceva cuiva din afara portretului (unui posibil soț, pretendent, vreo rudă), nici vorbă de așa ceva. Buzele întredeschise nu ne indică că fetele (din cele două tablouri) ar fi surprinse de ceva neașteptat (nu întâmplător, amândouă fete au aproape aceași expresie data de buze și de ochi). Ele nu sunt deloc surprinse sau speriate de ceva apărut neașteptat. Figurile celor două femei sunt extreme de asemănătoare tocmai pentru că Vermeer a vrut să ne indice același sentiment vital: tinerețea vietii este trecătoare pentru oricine (deși nu întâmplător, el a ales să fie o fată[6]), la capătul drumului fiecărui individ (fiintă vie) este moartea (viața dispare), tânăra din tablou (care nu pare să aibă mari probleme financiare sau de altă natură în acel moment) va dispărea, și ea va muri. În privirea fetei (în ambele tablouri privirile sunt foarte asemănătoare), putem să întrezărim că nu există vreun capăt al drumului pe care ea îl parcurge acum. Însă, acest capăt de drum (moartea) este prevestit de Vermeer prin privirea fetei. Până la urma, acest final al drumului oricărui individ în viață este doar în mintea lui Vermeer care a pictat tabloul. Femeia nu este, pe deplin conștientă de moartea care dirijează viață fiecărui om, dar Vermeer știe, bineînțeles, acest lucru – deși și femeia a devenit conștientă că va muri cândva. Mai exact, ea a devenit conștientă că nu va trăi veșnic.

Reiau mesajul principal al fetei cu perlă/turban (și al fetei cu pălărie roșie): “Da, eu sunt în viață, îmi trăiesc viață (chiar dacă e destul de banală) dar, din păcate, am devenit conștientă că nu voi trăi veșnic, știu că nu sunt nemuritoare, că viață mea va dispare inevitabil.” Nimic nu poate opri moartea femeii, moartea lui Vermeer, moartea fiecărui om din orice alt loc, din orice alt timp. “Îmi trăiesc viață”, ne transmite fata dar, chiar dacă are o “perlă” în ureche, o perla care parca (doar aparent) ne sare în ochi cândprivim tabloul, totuși, ochii și buzele ei ne transmit că a devenit conștientă că moartea este capătul vieții ei. Fata a devenit conștientă că nu este vreun zeu, că nu este Dumnezeu, că este un om muritor ca toți oamenii. Banalitatea vieții fiecărui individ devine astfel ceva cu totul special: faptul că trăiești, că ești in viață, tu trebuie să îți îndumnezeiești propria viată prin ridicarea acesteia la rangul de ceva divin (chiar dacă știi că nu ești nemuritor). Prin conștientizarea faptului că nu ești nemuritor, ceva banal, chiar viața ta, este îndumnezeită tocmai pentru că ai devenit conștient (mai exact, din această cauză) că viață ta va dispare in viitor. Îndumnezeirea vieții nu este transformarea omului în God (imposibil de realizat, religios vorbind, fiindcă omul nu are cum să se întoarcă, fără vreun ajutor dumnezeiesc, în Paradis); omul devine conștient că viață lui este cel mai important lucru, este ceva “dumnezeiesc” chiar dacă viață lui va dispare, cu necessitate, în viitor. Îndumnezeirea este bineînțeles apparentă de vreme ce totul are un sfârșit, viața fiecărui individ, orice obiect va dispare cândva. Deși chipul fetei cu perla pare destul de banal acesta este, paradoxal, îndumnezeit tocmai prin faptul că ea, viață în sine, devine conștientă că va dispărea, ca va muri în viitor. Viață înțelege explicit că nu este nemuritoare. Chipul oarecum paradoxal al fetei indică exact acest lucru: figura ei (ochii, buzele, lumina care cade pe figura ei) redă o combinație dintre viața banală dar deosebită, aproape divină (orice viață este ceva deosebit tocmai prin unicitatea acesteia) care trebuie trăita din plin chiar dacă fiecare viață devine conștientă că va dispărea. Fata nu e speriată pentru că devine conștientă că nu va muri candva, nu în curând; fata nu e nici măcar surprinsă pentru că o cunoaștere implicită (că va muri) s-a transformat doar în cunoaștere explicită, deci “surprinza” a venit din interiorul ei, din mintea ei, nu din exterior. Tocmai din această cauză suntem obligați să nu mai includem și altceva (o altă persoană, vreun animal, un zgomot neașteptat) undeva în afara tabloului. Chipul fetei (care nu e dintr-o familie săracă - indicat tocmai de “perla” din urechea ei!, dar nici prea bogată) pare a fi oarecum într-o contradicție (aparentă) cu chipul lui Dumnezeu (al unui zeu sau nemuritor) și nu ne redă direct (poate indirect) relația dintre muritor și nemuritor. Dacă până la Leonardo (inclusiv), principalele topici erau cele religoase, (Dumnezeu sau fiul lui implicat intr-o scenă direct sau indirect), Vermeer îndumnezeiește muritorul de rând prin faptul că acesta devine conștient că este muritor, că nu este Dumnezeu (chiar dacă are o perlă în ureche sau o pălărie roșie).

Într-un clip recent[7], ni se indica că perla din urechea fetei nu este o perlă în realitate. Bineînțeles că nu e perlă, probabil că Vermeer nici nu a avut intenția să picteze o perlă. Titlul taboului “Fata purtând o perla la ureche” nu e dat de Vermeer. Mai mult, cum au spus specialiștii, acest portret este un fel de “tronie” (în engleză): nu este un portret al unei ființe umane reale, a unei figuri umane reale, ci mai degrabă este o figură idealizată care ar surprinde, prin asta, un caracter particular sau o trăsătură specială care trebuie scoasă în evidență[8]). Oricum, acea “perla” este o mică bijuterie din argint (sau alt metal), în nici un caz, o perlă adevărată. Poate că în ureche, fata (acea tânără plină viață) nu are o perlă ci o iluzie a unei perle tocmai pentru că ea, fata, nu este un zeu, nu este nemuritoare (exagerat vorbind, ea este un fel de Eva căzută din Paradis). Chipul fetei este deosebit de strălucitor (luminat complet), ochii ei penetrează privirea fiecărui spectator! Dar cât de misterios pare să fie acest chip în același timp îndumnezeit dar conștient că va muri cândva. Buzele între-deschise interacționează cu razele de lumină (care pătrund în casă prin fereastra plasată în stânga - ca și acele 3-4 case din stânga bisericii) și dau puritate și luminozitate chipului fetei. Chipul ei atât de luminat ne dă imaginea, implicită, a unei zeițe. Doar privirea fetei ne indică că ea știe că nu e nemuritoare, acceptă că va muri cândva în viitor, dar nu acum! Partea tabloului care înconjuroară chipului fetei este aproape complet întunecată, negru (ar fi ca și cum chipul femeii ar fi înconjurat de un pământ negru).

Într-un clip de pe Youtube ni se indică, prin analiza tabloului cu un aparat de raze X, că, inițial, chipul fetei a fost pictat altfel, figura ei ar fi fost mai complicate, nu atât de simplu luminat. Abia mai târziu, Vermeer a re-pictat figura fetei într-un mod mai simplu (fără prea multe complicații) și foarte luminată. Chipul atât de simplu dar atât de luminat trimite la divinitate (vreo Fecioara Maria) doar că, prin buzele ei întredeschise, prin ochii ei, prin privirea ei care parcă ar trece prin observator/spectator, Vermeer ne indică că fata este muritoare. Privirea fetei nu este tristă, surprinsă de ceva neașteptat, nici vorbă de vreo resemnare (dacă era pictată o bătrână atunci am fi înțeles resemnarea bătrânei în fața morții, în așteptarea morții, dar în tablou este o tânără plină de viață, nici măcar săracă, lipsită de ceva vital). Viață ei se desfășoară, se întinde chiar în fața ei, viață, încă neîmplinită, se desfășoară, potențial, pe o distanță neștiută dar lungă, în nici un caz nu se întrezărește pe undeva moartea. Însă, buzele întredeschise și ochii fetei ne indică că ea a devenit conștientă că nu este nemuritoare, că nu este God (chiar dacă femeia naște viață/copilul, nu bărbatul). Astfel, nu e vorba de vreo Eva căzută din Paradis. În tablou, cel puțin la prima interpretare, nu putem vorbi de ceva religios, ci doar de viață (viața plină (nu deplină!) a unei tinere femei, plasată departe de moarte. În figura ei nu întrezărim moartea, ci doar faptul că ea a devenit, explicit, conștientă că nu e nemuritoare. E ca și cum chipul ne transmite: “Da, știu, viață e minunată, o trăiesc cumva din plin, sau încerc să o trăiesc din plin, doar că stiu că nu sunt nemuritoare, știu voi muri cândva. Păcat…”. Astfel, chipul fetei atât de luminat, de dezvelit/dezgolit (din această cauză, Vermeer a pus un turban pe capul fetei!) este parcă o rădăcină tânără, fără scoarță, vie în pământ.

Apare deci ceva contradictoriu: ai văzut vreodată sau ai cum să vezi, în lumea naturala (nu în studio sau într-un film) un chip astfel luminat? Imposibil! Nici măcar rădăcinile ale vreunui copac nu avem cum să vedem în viața banală, zilnică; vedem copaci cu ramuri si frunze vii. Deci tabloul lui Vermeer ne indică ceva ireal, o idealizare, o iluzie (tronie): un chip luminat, real într-un cadru ireal (complet întunecat[9]). Un specialist în detalii precum Vermeer (vezi detaliile draperiilor sau covoarelor/fețelor de masă), pictează cel mai incredibil chip uman pictat vreodată (fără a reda detalii speciale, detalii care sunt, de cele mai multe ori în tablourile lui, difuze[10]). Însă buzele și ochii fetei, deși simple, adaugă un detaliu foarte important expresei figurii ei: “Da, sunt tânără, îmi trăiesc viață acum, dar știu că, din păcate, nu sunt nemuritoare”. Repet: acesta este mesajul transmis de buzele întredeschise (special luminate ca și “perla” ei) și de ochii ei (nu resemnați, nu dezamăgiți, nu surprinși) cumva “recunoscători”: știu că sunt muritoare, dar sunt recunoscătoare că trăiesc, că sunt în viață, că sunt cine sunt, că am viață pe care o am. Tânără fată nu are gândul morții (care apare, pentru majoritatea oamenilor abia la bătrânețe, de cele mai multe ori “în pragul morții”), doar că ea a devenit conștientă că nu e nemuritoare. Din acesta cauză, acest chip de tânără fată este atât de deosebit în comparație cu figurile noastre banale de zi cu zi. Din această cauză, noi, oamenii de rând suntem atât de impresionați de chipul fetei însă nu ne dăm seama de ce suntem atât de impresionați. De altminteri, nu prea am văzut specialist care să ne indice de ce suntem atât de impresionați de chipul fetei din tablou; niciun specialist nu ne indică motivul pentru care figura fetei ne arată că ea este cumva “surprinsă”, “uimită” (deși, măcar ei, cunoscătorii de artă, recunosc că nu știu, nu înțeleg de ce ar fi atât de “suprinsă” acea ființă umană). Pentru mine, însă, figura fetei ne indica că ea simte că trăiește viață, dar totodată, a devenit conștientă că nu e nemuritoare.

Bineînțeles, unii ar putea interpreta (în mod exagerat, pe linie religoasă) că tânăra fată este, de fapt, Eva căzută din Paradis pe Pământ, că este “fiica lui Dumnezeu” și a lui Adam, că ea a fost cândva nemuritoare (în Paradis), însă alungată pe Pământ, a devenit, ca și Adam, muritoare. De fapt, chipul fetei ne arată că ea știe că este în stare să producă, să creeze o altă viață (un copil), că va fi, tocmai prin crearea altei vieți, un fel de God (măcar aparent, iluzoriu exact prin creația unei progenituri vii), dar totodată ea știe că nu e nemuritoare (în orice religie, God este nemuritor!). Buzele întredeschise, ochii aparent (doar aparent) “surprinși” ai fetei ne indică că femeia “recunoaște” cumva că nu e nemuritoare, chiar dacă ea știe este în stare să creeze o altă viață, ea știe deopotrivă că nu are cum să devină nemuritoare. (Nu e vorba deloc de vreun regret cauzat de căderea Evei din Paradis, ci doar de recunoașterea faptului că viața însăși nu este eternă.) Este transformarea unei cunoașteri implicite (care a mocnit în sine (în mintea fetei) ceva timp) într-una explicită. Tocmai de aceea, sinele nu este pe deplin, complet surprins de această cunoaștere. Figura fetei nu ne arată vreun regret, vreo surprinză totală, căci este vorba de transformarea a unei cunoșteri implicite într-o cunoaștere explicită.

“View of Delft”: un oraș în viață cu case în care se adăpostesc vieți umane și animale, casele par cam învechite, nu ni se arată, în tablou, construcții mărețe, nu sunt palate celeste, sunt “acasă” pentru oameni (nu și pentru Dumnezeu[11]). “View of Delft” ne arată orașul (material) și cei șapte oameni (multe femei) lângă rău, după furtuna care s-a abătut asupra orașului dar care acum pare că a trecut (cum au indicat unii critici de arta). Se pare că, într-adevăr, vederea orașului Delft este după furtuna deja trecută, dacă analizam cu atenție, se pot identifica picăturile de ploaie de pe casele și obiectele (bărci, etc.) din scenă. Încă mai sunt câțiva nori deasupra. Orașul are viață, deși după furtună, nu prea vedem că oamenii ar fi foarte bucuroși, totuși, acele persoane de la marginea apei se plimbă cu calm sau așteaptă taxiul-barcă fără să fie agitați, neliniștiți. Mai sunt câteva persoane dincolo de apă (mai degrabă o presupunere de a mea), dar nu se văd clar deloc. Oricum, furtuna a trecut, deocamdată, deși norii întunecați (chiar albi, unii dintre aceștia) reflectați în apă ne transmit că nu am scapăt de furtuna “forever”; furtuna va reveni, cu siguranță, într-un viitor nu prea îndepărtat. Casele care se văd în tablou sunt, again, ca niște scoarțe de copac încă în viață, atât copacul cât și scoarțele. Deși par cam uscate, casele sunt încă în viață, iar Vermeer ne indică acest fapt prin detalii extreme de minuscule. Dar tot aceste detalii ne indică casele sunt destul de vechi și vor dispărea cândva, nu imediat, nu mâine, nu poimâine, dar nu vor fi acolo forever și asta. Datorită umbrelor caselor reflectate în apa canalului/râului care separă nu doar orașul de cei șapte oameni ci și de privitor (aflat de aceași parte a canalului cu acei oameni), privitorul ar trebuie să își dea seama că tabloul ne indică combinația inevitabilă dintre viață și moarte. Nu există eternitate nici pentru oameni, nici pentru case, nici pentru oraș, nici pentru lume, ca întreg. Nici măcar Dumnezeu nu își are locul în tablourile lui Vermeer (cu excepția primelor lui tablouri).

Într-un clip scurt, Jochems remarcă un important detaliu: oamenii din partea din fața a tabloului sunt pictați mult mai mici decât ar arata în realitate în raport cu clădirile de dincolo de apă. Asta înseamnă că Vermeer a vrut să ne arate că orașul (clădirile orașului) este mai important decât un individ. Oamenii din scenă (ca și majoritatea celor din casele orașului) vor dispărea înaintea clădirilor/caselor în care ei își trăiesc viața în aceste zilele/ani banale. Totuși, lumina soarelui luminează turnul noii biserici și câteva clădiri din stânga bisericii și mai ales partea din spate a tabloului. Deci, chiar și orașul, în mare parte, este destul de ruginit (marcat de trecerea timpului) cu excepția turnului bisericii și acele câteva case din stângă turnului. Vizionând clipul lui Jochems, am remarcat chiar și grupul de patru persoane plasate lângă barca-taxi sunt mai mici decât ar trebui să fie în raport cu cele doua femei care se afla doar la câțiva metri în dreapta (mai aproape, însă nu cu mult (!), de privitor). Este deci iarăși o iluzie creată special de Vermeer pentru a spațializa și mai mult pictura, dar și pentru a arăta “nimicnicia oamenilor”.

Oricum eu cred că cel mai important element în tablou sunt umbrele clădirilor reflectate de lumina (din spate) în apă. Subliniez încă un element deosebit de important din tablou: Soarele pare să fie plasat deasupra clădirilor, undeva după nori, nu în spatele clădirilor. Umbrele clădirilor în apă sunt iluzii create special de Vermeer în contrast cu cerul albastru și nori albi de deasupra tocmai pentru că umbra turnului orașului de la poarta din dreapta este exagerat de lungă, atinge chiar malul dinspre noi (cei șapte oameni dar și privitorii), iar apa din stângă este complet acoperită de astfel de umbre. Cu alte cuvinte, umbrele clădirilor sunt mult mai lungi decît ar trebui să fie in realitate. În apă nu se vede, dar se poate presupune și umbrele turnului alb al bisericii și a celor trei case luminate din stânga bisericii, doar că aceste umbre sunt mult mai luminoase, aproape că nu se văd deloc în raport cu umbrele celorlalte clădiri reflectate în apă. Încă o iluzie creată de Vermeer (cât o fi fost de credincios olandezul? cu siguranță, aici e vorba de creștinism, lumina îl reprezintă pe God, nu?). Datorită norilor de pe cer (nu mulți, totuși), efectiv lumina Soarelui nu are cum să producă acele umbre în apă! În plus, locul unde ar trebuie să fie plasat Soarele ca să producă astfel de umbre ar fi undeva pe cerul îndepărtat și destul de aproape de orizont, doar că acea zona este acoperită de nori albi și fini care nu ar lăsa lumina să cadă peste case și deci acele umbre reflectate din apă sunt doar iluzii. Deci Vermeer a vrut să ne indice că noi, oamenii, suntem cu toții muritori, moartea este, întotdeauna, prezentă dar invizibilă pe lângă noi, însă noi nici măcar nu bănuim asta pentru că suntem prea limitați. Chiar și orașul va dispărea cândva, chiar dacă orașul va dispărea după ce acei oameni care se plimbă pe malul canalului vor fi morți. Și oamenii și clădirile (orașul în sine) vor dispărea cu toții, vor apărea alți oameni, alte clădiri (biserica este recent contruită, măcar in tablou), dar inevitabil totul va dispărea. De ce nu se se văd umbrele turnului bisericii (atât de strălucit, de luminat) și a celor 3-4 acoperișuri de clădiri (mai îndepărtate față de celelalte clădiri care par mai întunecate) din stânga bisericii în apă? Religiosul ar răspunde imediat: biserica este lăcașul lui Dumnezeu pe Pământ, Dumnezeu este lumina în sine care nu are cum să producă umbră. Între biserică și o poarta (de apărare a orașului) plasată în stângă este un pod (legătură dintre God și om), iar înălțimile acestor două clădiri sunt foarte similare: asta ne indică legătura dintre pace și protecție/război care ar fi necesară ca oamenii și credința lor în God să existe, să coabiteze împreună cu lumea înconjurătoare. Nu întâmplător, malul pe care acei oameni se plimbă atât de liniștiți sau așteaptă barca-taxi este galben (ca și turnul bisericii, ca și acoperișurile acelor 3-4 clădiri din dreapta bisericii).

Te uiți cu uimire la tabloul “Lăptăreasă” și te întrebi, mirat, ce dracu a vrut să ne transmită Vermeer prin acest tablou… Se vede clar cum femeia toarnă lapte dintr-un urcior în farfuria de pe masa, dar care e mesajul tabloului? Aparent, nu poate să fie un mesaj prea important, asta ar spune amatorul imediat ce ar vedea tabloul. Dacă ar fi fost Iisus sau Dumnezeu sau ceva legat de religie sau de vreun rege, o scenă de război celebră sau vreo poveste mitică, religoasă impuse de manipulatorii preoți zi de zi, sentimentele privitorului ar fi fost altele, nu-i așa, manipulatule? Când colo, spectatorul vede o femeie care toarnă lapte dintr-un vas în altul într-o bucătărie banală. Ce e mare lucru cu această scenă? Și ce dacă e o fereastră în stânga prin care trece lumina? Ce mesaj măreț ne transmite Vermeer prin această scenă atât de banală? Dar de ce sunt atât de multe detalii pictate de Vermeer în majoritatea picturilor lui? Uite, vedem laptele care “curge” din ulcior în farfuria de pe masă chiar în timpul picturii, dar care e mesajul? Ei bine, laptele e produs de un animal în viață pentru alte vieți mai tinere create, de obicei, chiar de acea ființă, iar progeniturile tinere au nevoie de lapte ca să supraviețuiască și mai apoi să devină adulți (când ei nu vor mai avea nevoie de lapte, ci mai degrabă de brânză și băutură). Esențial, laptele e produs de femelă ca să asigure viețile proprilor progenituri abia născute de ea însăși! Aceasta este cauza pentru care femeia este cel mai important actor în tablourile lui Vermeer: femeia este viață-în-sine, este viața care naște altă viață (chiar dacă și bărbatul contribuie la orice viață, totuși, femeia este cea care naște o altă viață!).

În majoritatea tablourilor lui Vermeer, apar femeile în scene interioare, dar și în “scene exterioare” precum “View of Delft” (șapte oameni, mai multe femei) or “The little street” (cu două femei și doi copii). În “Lăptăreasă”[12], laptele (viața) curge, se mișcă pentru că viață e întotdeauna în mișcare (“still life”!), dar totul (mai ales viață, ca și viață lui Vermeer) este curgător, însă, orice lucru în schimbare (viață inclusă), inevitabil, va dispare, viața fiecărui individ va înceta cândvaș în plus, pânăși clădirile, orașul în sine, chiar Pământul vor dispărea toate cândva. Chiar dacă aparent, masa pe care este așezată farfuria și ferestrele și pereții casei nu sunt deocamdată schimbătoare, trecătoare, totuși, și aceste obiecte banale vor dispărea cândva, de vreme ce totul vă dispare într-un viitor îndepărtat sau mai puțin îndepărtat. Pe peretele din spate se văd două-trei găuri de la o hartă care a fost cândva poziționată acolo (hărțile apar în mai multe dintre tablourile lui Vermeer). Harta nu mai e acolo, se vede clar că a fost cândva pe perete, acum (în secvența din tablou) ni se indică că acea hartă nu mai este. Nu înseamnă că ceea ce reprezenta acea hartă a dispărut, nu, nu, doar harta nu mai este acolo, dar asta este un detaliu care ne indică că, indiferent ce reprezenta acea hartă, până și acel pământ reprezentat de acea harta va dispărea în viitor.

Nimic nu este etern, acesta este principalul mesaj al lui Vermeer în tablourile sale; fiecare mare tablou de-al lui ne arată o simplă, banală secvență din lumea cotidiană care trebuie trăită și nu respinsă. Tablourile lui Vermeer nu sunt deloc pesimiste sau optimiste, sunt dincolo de bucurie sau tristețe, este viața-în-sine în raport cu natura (moartea pândește pe undeva, dar nu e deloc evidentă precum sunt oamenii (viața) și obiectele din jurul nostru (existența, natura)).

Nu întâmplător, când a fost surprins de război cu francezii, englezii și germanii care au atacat simultan Olanda (olandezii au trebuit să deschidă barajele ca apa să invadeze pământurile și să oprească avansul trupelor franceze), condițiile de viață (destul de comodă și liniștită a lui Vermeer - care pe lângă să picteze, mai trebuia să se ocupe de comerțul cu tablouri (artă) realizate de alți pictori din oraș) s-au schimbat radical și, brusc, prea brusc, viața lui a fost transformată, fără voia lui, în ceva foarte neliniștit, agitat, chiar primejdios. Obișnuit cu o viață liniștită (“liniștea”, altă stare esențială în tablourile lui), înconjurat de mulți copii de-ai lui, Vermeer și-a cedat viață fară prea multă luptă (Vermeer 1632-1675 a trăit două secole după Leonardo 1452-1519). Plin de datoriile făcute de el și familia lui într-un timp destul de scurt, neașteptatele condiții extreme de negative care îl împresurau, îl stresau foarte tare pe pictorul obișnuit cu liniștea și pacea, viață lui (banală, liniștită până atunci, mediul în care el a putut să își implementeze ideile lui genial în acele picturi atât de speciale) a devenit extrem de agitată pentru pictorul din orașul Delft. La 43 ani, Vermeer dispare din casă/familie (a avut 11 copii, 4 dintre ei au murit în primii ani) și, în nu mai mult de două zile, el este găsit mort pe undeva în Delft. Nimeni nu știe cum a murit, dar oricum putem interpreta moartea lui ca un fel de “sinucidere” (chiar dacă nu a fost sinucidere). Vermeer a renunțat să mai trăiască tocmai pentru că el nu mai putea, în acele condiții extreme de negative apărute complet pe neașteptate, să mai picteze. Pictura fusese însăși esența vieții lui (chiar dacă, comerțului de arta îi ocupa mult mai mult timp decât pictura), Vermeer nu mai putea să picteze, atunci pentru ce să mai trăiască? Pentru copii lui? Da, era obligat de evoluția specie să trăiască mai departe pentru a avea grija de progeniturile lui, doar că pentru Vermer pictura era esența vieții lui. De progenituri putea să se ocupe soția lui, probabil asta gândea Vermeer. Acum însă, el nu avea cum să își mai întrețină copii, familia. De altminteri, el fusese întreținut de familia soției lui care, în război cu francezii, își pierduse întreaga sursă de venit. Acum venise rândul lui Vermeer să întrețină singur familia, dar el nu știa nimic altceva decât să picteze (și să cumpere/vândă obiecte de artă). Ce alternativă mai avea atunci Vermeer la dispoziție atunci când care s-a trezit într-o situație atât de dificilă decât să se “sinucidă”, să dispară din familie, să se piardă în oraș (unde era deja recunoscut ca mare pictor) și să dispară, definitiv, din viață, de pe Pământ? Nici nu i-a trebuit mult timp să gândească această variantă pentru că alta nu mai exista pentru el.

Reiau: ideea principală a lui Vermeer, ca orice individ va muri cândva, că totul va dispărea în viitor (oricât de îndepărtat ar fi acesta) o regăsim însăși în moartea/sinuciderea/renunțarea lui prematură. (Dacă Vermeer mai trăia încă 20 ani, nici măcar nu ne putem imagina ce tablouri ar fi putut el să picteze…) Asta e viața însăși, trecătoare ca și razele de lumină - principalul element din tablourile lui Vermeer. Viața nu este imortală, dimpotrivă, definiția existenței vieții implică (în mod absolut necesar) moartea (mai exact, dispariția vieții). Ionescu se întreba, la bătrânețe: “De ce murim?” Vermeer iar fi răspuns: “Pentru că trăim”. Lumina redă viața, umbrele redau moartea, combinația luminii cu cea a întunericului ne dă tridimensionalitatea tabloului, perspectiva, adâncimea scenei adică “viață care este urmată, inevitabil, de moarte”. Combinația dintre clădirile reale și umbra acestora în apa este elementul principal al tabloului.

Tablourile lui Vermeer cu scene atât de banale ne redau raportul dintre viață și lumea înconjurătoare, viață-moarte, existență-inexistență căci, până la urmă, și obiectele, mediul  înconjurător, lumea in general, vor dispare toate cândva,  nu dintr-odată. Aceasta este explicația faptului chipul “fetei cu perlă” este înconjurat de întuneric (nu trebuie, noi privitorii, să ne pierdem în detalii exterioare chipului si hainelor fetei; mai degrabă, trebuia subliniat că viața este înconjurată, izolata, întotdeauna, de moarte, nici o viață omenească, animală nu poate scapa de moarte). Nu îl avem nici pe “Dumnezeu” care, eventual, ne-ar fi putut salva viața, măcar după “judecata de apoi”...

Privind acest tablou (ca și alte picturi ale lui Vermeer), înțelegem mesajul lui principal: viață va dispărea inevitabil, fiecare dintre noi, pictorii sau subiecții sau privitorii, vom muri cu siguranță. Ce altceva ar vrea Vermeer să ne indice prin picturile lui cu scene de viață atât de banale? În plus, Vermeer ne indică că viață, eul/sinele, nu se percepe în interior, nu are cum să se perceapă “în interior”. Ca pictor, el știa că ochiul vede doar în exterior, nu are cum să vadă în interior. Or, acest detaliu (simțurile perceptuale ale fiecărui individ percep doar exteriorul, până și “simțul intern” (care nici măcar nu este un simț real, nu există vreun aparat de percepere a interiorului organismului) este construit de mintea umană. Cele cinci simțuri (vizual, auditiv, miros, gust, tactil) sunt date de mecanisme biologice diferite pe care le cunoaștem prea bine, dar nici unul dintre aceste mecanisme nu ne furnizează inputuri din interiorul organismului, doar inputuri din exteriorul corpului. Nu avem cum să observăm/percepem partea internă a organismului, nu simțim, tactil, de exmplu, partea interioară a organismului, nici măcar gustul nu este în interiorul organismul (gustul este, aparent, în interiorul gurii, dar este, în definitiv, în afara limbii și a “cerului gurii”). Până și durerea de stomac (de exemplu) e simțită ca fiind în partea din exterior a organismului, chiar dacă omul gândește (nu percepe) durerea ca fiind în interiorul organismului. Omul nu are nici o senzație a “interiorului”: cititorule, iți simți acum stomacul sau ficatul sau inima? Nu ai cum să le simți pentru că nu există vreun mecanism biologic pentru ca aceste mecanisme interne să fie “percepute”, simțite.

În evoluția speciei, pentru supraviețuirea fiecăruia dintre noi, a fiecărei vietăți, organismele nu au avut nevoie de astfel de stimuli. Dimpotrivă, eventualiii stimulii din interior (apăruți accidental prin evoluția speciilor) au fost, cu timpul, eliminați iar organismul a evoluat doar în raport cu mediul exterior, în raport cu pericolele din exterior, nu cu cele din interior. Asta a înseamnat supraviețuirea organismului. La începuturile evoluției speciilor, fiecare viață nu avea timp de boli “interne”, era timp doar pentru naștere/viață, procreere și moarte. Evoluția speciilor a dictat fără milă: fără simt intern (!), deci nu există simț intern al organismului, ci doar simț extern dat de continua luptă a organismului cu mediul înconjurător (întotdeauna ostil supraviețuirii fiecărui individ) pentru propria viață și procreare urmate, inevitabil de moarte. Abia acum putem să înțelegem de ce în tablourile lui Vermeer, relația viață-moarte (viață fiind asociată cu femeia care produce direct viața) este principala topică. Dar, esențial, toate emoțiile, trăirile eroinelor din tablourile lui Vermeer sunt explicit exterioare, vizibile datorită și întrepătrunse de lumina care înconjoară, învăluie, atinge trupurile umane și toate obiectele din jurul nostru. Poate aparent, lumina nu ar avea vreo legătură religioasă cu scenele pictate de Vermeer; aparent, datorită luminii, noi putem percepe alți oameni, obiecte din jurul lor (orice scenă dintr-un tablou sau altul al lui Vermeer). Însă, lumina devine extrem de importantă dacă înțelegem că viața nu ar exista fără lumina (deși, în peștera de pe lângă Mangalia s-a descoperit, cu mulți ani în urmă, vietăți care au apărut și au evoluat în absența luminii!). Lumina redă viață, dar și natura din jurul nostru, doar că atât viață cât și toate obiectele din mediu înconjurător implică moartea vieții imateriale și dispariția oricărui obiect/entități materiale.

Ecuația lui Vermeer: existența/viața implică inexistența/moartea, fără tăgadă. Orice fel de existență va fi inexistență, în viitor. Unde ar mai avea loc Dumnezeu în această ecuație esențială, dar teribilă, a lui Vermeer? Nu contează dacă Vermeer era credincios (oricum el și-a schimbat religia ca să se poate căsători cu viitoare lui soție). După primele câteva picturi, Vermeer nu a mai avut treabă cu religia, ci doar cu lucrurile, scenele banale dintr-o viață banală dar ieșită di comun tocmai prin picturile realizate de el.

Încă un element foarte important din viață lui Vermeer: având atât de mulți copii, înconjurat de femei (soția, soacra, etc.), inevitabil, “viața” a devenit principala topică la pictorul olandez. Bineînțeles, viața este topică principală la mai toți marii artiști, dar nimeni nu a surprins-o într-un mod atât de extraordinar precum Vermeer. El a surprins viața în sine, nu viața unei “fete cu perlă” sau viața unei fete cu pălărie roșie. Este vorba de viața-în-sine. Astfel, banalul devine specialul, alesul, pentru că există/este. Nici un pictor nu a redat această atât de importantă ecuație într-un mod atât de special cum a făcut marele pictor olandez, Vermeer (nu degeaba el a fost declarat “pictorul luminii”). Viață banală a fiecărui om de pe această planet este de fapt ceva extraordinar, uimitoar, incredibil, magic, doar că muritorii de rând (dacă nu au o mașină de lux, vacanțe de lux cel puțin o data pe an) habar nu au de această magie. Tablourile vrajite ale magicianului Vermeer transmit muritorilor de rând acest mesaj, doar că ei nu aveau cum să îl înțeleagă. A trebuit să apară un nenorocit din Somalia (eu) sa descopere mesajul principal al tablourile magice ale vrajitorului Vermeer. Picturile lui surprind scene atât de banale ale vieții cotidiene (viața atât de comună a lui Vermeer, a oamenilor – cu câteva excepții), doar ca viața este cel mai important lucru pe această planetă, chiar dacă viață va fi urmată, inevitabil, de dispariție, adică de moarte.

Repet iarăși: “View of Delft”, ca și “The little street” și alte tablouri, ar fi, cel puțin pentru mine, ca o scoarță care parcă a început să se desprindă de trunchiul copacului, nu prea tare, scoarță este încă în viață, încă trăiește, deși știm cu toții că acesta (ca întreg copacul) se va usca și va muri cândva în viitor (nu după foarte mult timp). Doar că e chiar scoarța (care arată urât, neatrăgător) care ne trimite pe noi, privitorii, la moarte când de fapt scoarța este “exteriorul” care protejează orașul (acoperișurile și pereții exteriori ai caselor și cei interiori ai fiecărei camere precum hainele fiecărui individ pe care îl protejează, trupul oricărui om protejează “interiorul”, adică viața/sufletul. Pereții și acoperișurile caselor sunt exact ca și scoarța unui copac, casele protejează viețile oamenilor din interior (așa cum trupul protejează viața din interior). Oricum, mare parte din tablourile lui Vermeer sunt “scene interioare”: persoane aflate într-o cameră cu o fereastră în stânga prin care trec razele solare (indispensabile vieții noastre) și eventual o hartă pe peretele din spate, dar și o draperie[13] și/sau față de masă (pictate intenționat, în detalii uimitoare, nu pentru că Vermeer ar fi vrut să ne arate cât de mare specialist era în a picta aceste detalii - orice amator putea să picteze astfel de “detalii”). Prin astfel de detalii, Vermeer surprindea viața-în-sine și existența-în-sine.

Prin acest articol, v-am indicat mesajul transmis de tablourilor lui Vermeer (ceea ce eu cred că a vrut pictorul olandez să ne transmit nouă, muritorilor-de-rând). Nu trebuie să ne mire faptul că multe dintre tablourile lui Vermeer au fost furate (multe dintre acestea fiind recuperate, mai tărziu); nu trebuie să ne mire că mai mult de două secole, Vermeer a fost complet uitat (invidia transformată în ură, în uitare - cel mai probabil, intenționat). Cu siguranță, nici hoții tablourilor, nici pictorii invidioși, nici criticii de artă (scribi banali) nu aveau nici cea mai mică idee despre mesajul principal transmis de tablourile lui Vermeer. Totuși, mulți oameni au trăit, parțial, măcar misterul atât de straniu al tablourilor lui Vermeer. Stranietatea misterului tablourilor lui Vermeer a fost dată de incapacitatea privitorului (om-de-rând) în a înțelege și mai apoi de a retrăi (bineînțeles, parțial) sentimentele pe care le-a vrut Vermeer când gândea și picta aceste scene “banale” în tablourile sale.  Doar că oamenii-de-rând se cred, cu toții fără excepți genii în devenire (omul, cu cât e mai prost, cu atât se crede mai geniu!) care nu au cum să înțeleagă (să trăiască) cu adevărat tablourile uluitoare ale lui Vermeer. Păcat.

Bibliografie

Floyd Elizabeth (2023), “Painting Review: View of Delft by Johannes Vermeer”, https://www.youtube.com/watch?v=pUaHiKoYWEA

Perspective (2023), “The Master Of Light: How Vermeer's Intimate Scenes Made Him An Icon | Great Artists”, https://www.youtube.com/watch?v=251SZ_SnFF8&t=13s

Slice who (2024), “Johannes Vermeer: The Forgotten Grand Master of Dutch Painting”, SLICE WHO, FULL DOCUMENTARY, (Documentary: Vermeer, Beyond Time Directed by: Jean-Pierre Cottet and Guillaume Cottet Production: Martange Production), https://www.youtube.com/watch?v=Fz0EnbIzN3o

Free Documentary - History Channel (2022), “Raiders of the Lost Art | Episode 5 | Vanishing Vermeers | Free Documentary History”, https://www.youtube.com/watch?v=EH0XNAXQY-E

My Take: Vermeer's Paintings One by One (2023), "The Girl with a Pearl Earring" by Johannes Vermeer: Who is she and has she become too iconic?, https://www.youtube.com/watch?v=2oU6FCr6K34

Stories of Art (2023), “The Girl with a Pearl Earring, the mysterious masterpiece by Vermeer”, https://www.youtube.com/watch?v=lHV96psxnoA

Art Deco (2023), “The Girl With a Pearl Earring by Johannes Vermeer”, https://www.youtube.com/watch?v=FxKZeR2v6Q4&t=70s

Art Corner Screens - Screensaver (2025), “Why Is Vermeer Girl with a Pearl Earring So Mysterious?”, #podcast #Vermeer #emotionalart #art,

https://www.youtube.com/watch?v=Z5Xv6p28VVI

Art As Luxury (2025), “Why Vermeer’s Paintings Feel So Peaceful?”, https://www.youtube.com/watch?v=QmN7TYz2G7U

Peter Jochems (2020), “Vermeer's View of Delft, or how to fool the viewer to create a great masterpiece”, https://www.youtube.com/watch?v=pbEcraiRSMQ

PBS News Hour (2023), “Art exhibition reveals Vermeer's secrets using technology to look under paintings”, https://www.youtube.com/watch?v=9Mqv0WkHtJE

National Gallery of Art Talks (2023), “Exhibition Overview: Vermeer’s Secrets”, https://www.youtube.com/watch?v=3WATOvi33y8

[1] Pe lângă că era un pictor renumit în Delft, Vermeer ocupația lui a fost, cel mai mult în viața lui, de “art-dealer” cu tablouri realizate de alți pictori.

[2] Brâncuși pentru Rodin care îi solicitase să rămână la atelierul lui de pictură după ce românul a lucrat sub îndrumarea sculptorului francez doar câteva luni: “La umbra marilor copaci, nu cresc decât buruieni.”

[3] În video-clip, ni se indică că titlul actual al tabloului nu a fost dat de Vermeer. Pentru el, acesta ar fi fost: “Fata cu turban”. Or, cum au spus mai mulți critici, în acea epoca, turbanul (turcesc) nu era deloc familiar în oraș, în Olanda. Cu siguranță, Vermeer a ales turbanul de pe capul fetei ca să ne indice că această fata este ceva deosebit de o femeie comuna, chiar diferită de o femeie reală. Prin asta, Vermeer ne transmite că mesajul tabloului este diferit de tot ce am putea noi vedea în mod normal în orașul în care trăim de zeci de ani. Dat fiind că este vorba de un portret al unei femeie aproape ireale, privirea fetei trebuie să ne indice ceva essential, nu ceva banal. Acesta e motivul principal pentru care fata are turban pe cap și nu o pălărie (ca cea din alt tablou de-al lui Vermeer). Privirea fetei ne indică că ea a descoperit că nu este nemuritoare! O cunoaștere implicită aflată de multă vreme în stare latentă în gândirea ei s-a ridicat la suprafață, s-a transformat în cunoaștere explicită care este exprimată de ochii și buzele fetei, Fata nu ar fi surprinsă de această descoperire, nu ar fi nici mirată că va muri cândva, pare mai degrabă, figura care redă transformarea unei cunoașteri implicite în cunoaștere explicită. De aceea, fata nu este nici speriată (nici vorbă de așa ceva), nici nu indică vreo reacție puternică, prea vizibilă, prea șocantă la ceva neașteptat apărut, pe nepusă masă, în camera în care se află ea. Deci, reacția fetei nu e dată de ceva real, ceva vizibil care a apărut lângă ea în aceasi camera, nici de vreun zgomot, un sunet ciudat. Expresia figurii fetei este produsă de ceea ce a avut loc în interior, mai exact, în gândirea ei. Nu e vorba de vreun sentiment emoțional, ci de o transformare a unei cunoașteri implicite în cunoaștere explicită: “Eu nu sunt, din păcate, nemuritoare”. Nici măcar nu e vorba că fata ar descoperi că ea nu ar fi ceva divin (nemuritor), că ar fi Eva căzută din cer pe Pământ. În privirea ei, nu e vorba de nici o vinovăție sau resemanare, ci doar de o constatare explicită a faptului că ea nu este nemuritoare, că va muri cândva în viitor.
[3] Altă opinie, aici: https://hotnews.ro/secretul-celebrului-tablou-fata-cu-cercel-de-perla-a-fost-descifrat-motivul-ne-a-surprins-și-pe-noi-1805384 (În articol, totuși, nu este explicat de ce privirea noastră se plimbă mereu de la ochii fetei, la buze și la perla și mai apoi la alte detalii.) „Sunteţi obligat să rămâneţi atent, fie că vă doriţi sau nu acest lucru”, a adăugat el. Măsurând activitatea cerebrală a participanţilor la studiu, cercetătorii au descoperit, de asemenea, o stimulare puternică a precuneusului, partea din creier care guvernează conştiinţa şi identitatea personală. “De ce recunoaşteţi această pictură, dar nu şi pe celelalte? Datorită acestui «nu ştiu ce»”, a adăugat el. [Martin De Munnik]”Nu e precuneusul care “guvernează “conștiință și identitatea personală”. Cum am arătat în alte lucrări, conștiință nu există, putem vorbi poate de “atenție”, dar asta e legata direct de anumite organe senzoriale. Cât despre identitatea personala (“eul”) știm că această topică este cea mai complicată din neuroștiință cogniției. Totuși, Eul e, într-adevăr, cel mai implicat în perceperea acestui tablou, dar “Eul” esete fiecare privitor/interpretator în parte. Eu cred că “Eul” este atât de implicat în perceperea acestui tablou pentru că mesajul se referă, din punctul meu de vedere, la relația vieții omului cu moartea. Oricum, nu am văzut nicăieri vreo astfel de interpretare (nici măcar asemănătoare cu cea pe care o redau eu în acesta lucrare). Alți interpretatori au crezut că ochii fetei ne indică surprinderea, mirarea ei față de ceva nou apărut (o nouă persoană, de exemplu), dar eu cred că un pictor precum Vermeer nu ar fi pictat un tablou cu o topică atât de banală tocmai pentru că el nu și-a permis să picteze multe tablouri (precum alți pictori din Olanda sau din Italia în aceași perioada sau alta).
[3] Mulți specialiști se îndoiesc că acest tablou ar fi fost pictat de Vermeer deoarece materialul folosit aici nu mai apare și în alte picturi de ale lui Vermeer. (https://www.youtube.com/watch?v=lHV96psxnoA) Tot în acest clip, un detaliu essențial: ca și alte picturi, tabloul are câteva luminițe reflectate de ochi, “perla” (care nu e perlă) și de buze care iți dau senzația de “viață”, dar nu avem o poveste completă despre fiecare tablou căci, întotdeauna, privitorul trebuie să completeze “povestea care e doar sugerată” de către pictor. Bineînțeles, mesajul lui Vermeer nu e niciodată complet dezvăluit (de multe ori, nici măcar parțial); cel mult privitorul primește un mesaj banal al unui tablou, totuși, mulți dintre spectatori sunt marcați de “misterul” tablourilor lui Vermeer. Acest mister trebuie să ne indice clar că mesajul fiecărui tablou este foarte important, special. Prin asta, trebuie sa acceptăm că acesste scene extreme de banale trebuie să transmită mesaje esențiale vieții noastre. De aceea, fiecare tablou este pictat cu straturi/pete de vopsele (culori și nuanțe diferite) și, deși multe dintre tablouri sunt mici sau destul de mici, totuși, Vermeer a trebuit să depună o muncă extrem de migăloasă în realizarea acestor detalii. Nu înseamnă că aceste detalii migăloase redau valoarea tablourilor lui Vermeer, nici vorbă de așa ceva. Valoarea fiecărui tablou al lui Vermeer este dată de mesajul pe care ni-l transmite. În consecință, când vedem un tablou de-al lui Vermeer, trebuie să știm dinainte că fiecare privitor are misiunea de a identifica mesajul tabloului, mesaj esential pentru viață lui Vermeer, pentru viață fiecărui privitor, fiecărui dintre noi, oamenii care trăiesc pe acest Pământ (și nu altul).

[4] Altă opinie: https://hotnews.ro/secretul-celebrului-tablou-fata-cu-cercel-de-perla-a-fost-descifrat-motivul-ne-a-surprins-și-pe-noi-1805384 (În acest articol, totuși, nu este explicat de ce privirea noastră se plimbă mereu de la ochii fetei, la buze și la perla și mai apoi la alte detalii.) “Sunteţi obligat să rămâneţi atent, fie că vă doriţi sau nu acest lucru”, a adăugat el. Măsurând activitatea cerebrală a participanţilor la studiu, cercetătorii au descoperit, de asemenea, o stimulare puternică a precuneusului, partea din creier care guvernează conştiinţa şi identitatea personală. ‘De ce recunoaşteţi această pictură, dar nu şi pe celelalte? Datorită acestui «nu ştiu ce»’, a adăugat el. [Martin De Munnik]” Eu cred că nu e precuneusul care “guvernează “conștiința și identitatea personală”. Cum am arătat în alte lucrări, conștiință nici măcar nu există, am putea vorbi, eventual, de “atenție”, dar aceasta e legată direct de anumite organe senzoriale. Cât despre identitatea personala (“eul”) știm că această topică este cea mai complicată din neuroștiință cogniției. Totuși, Eul este, într-adevăr, cel mai implicat în perceperea tabloului (percepției în general), dar “Eul” este fiecare privitor/interpretator în parte. “Eul” este atât de implicat în perceperea acestui tablou pentru că mesajul se referă, din punctul meu de vedere, la relația vieții omului cu moartea. Oricum, nu am văzut nicăieri vreo astfel de interpretare (nici măcar asemănătoare cu cea pe care o redau eu în acestă lucrare). Repet: alți interpretatori au crezut că ochii fetei ne indică surprinderea, mirarea fetei de ceva nou apărut (o nouă persoană, de exemplu), dar cred că un pictor precum Vermeer nu ar fi dedicat unul dintre tablourile lui unui subiect atât de banal tocmai pentru că el nu și-a permis să picteze multe tablouri (precum alți pictori din aceași perioadă).

[5] Mulți specialiști se îndoiesc că acest tablou ar fi fost pictat de Vermeer deoarece materialul folosit aici nu mai apare și în alte picturi de ale pictorului. (https://www.youtube.com/watch?v=lHV96psxnoA) Tot în acest clip, un detaliu essențial: ca și alte picturi, tabloul are câteva luminițe reflectate de ochi, de buze și de “perla” (care nu e perlă) care iți dau senzația de “viață”, dar nu avem o poveste complete, nu știm finalul poveștii fiecărui tablou pentru că, întotdeauna, privitorul trebuie să completeze “povestea doar sugerată” de pictor. Bineînțeles, mesajul lui Vermeer nu e niciodată complet dezvăluit (de multe ori, nici măcar parțial); cel mult privitorul primește un mesaj banal al unui tablou, dar mulți dintre spectatori sunt marcați de “misterul” tablourilor lui Vermeer. Acest mister trebuie să ne indice clar că mesajul fiecărui tablou este foarte important, special. Acest lucru ne indica că ar fi o contradicție totală dacă am interpreta aceste scene apparent banale ca transmitând mesaje banale. De aceea, fiecare tablou este pictat cu straturi/pete de vopsele (culori și nuanțe diferite) și, desi multe dintre tablouri sunt mici sau destul de mici, totuși, Vermeer a trebuit să depună o muncă extrem de migăloasă în realizarea acestora. Nu înseamnă că aceste detalii migăloase redau valoarea tablourilor lui Vermeer, nici vorba de așa ceva. Valoarea fiecărui tablou al lui Vermeer este data de mesajul pe care ni-l transmite. În consecință, când vedem un tablou de-al lui Vermeer trebuie să știm dinainte că fiecara privitor are misiunea de a identifica este mesaj extreme de important pentru viață lui Vermeer, pentru viață fiecărui privitor, fiecărui dintre noi, oamenii care trăiește pe acest Pământ (și nu altul).

[6] De ce a ales să picteze, de cele mai multe ori, femei și nu bărbați ca principalul element în tablourile sale? Nu e doar faptul că în viață lui destul de scurtă, Vermeer a fost înconjurat de femei (soția, soacra, mulți dintre copii lui erau fete), ci mai ales pentru că femeia este cea care produce direct viața, hrănește direct viața în primii ani, ea este cea care trebuie să aibă grijă de viața pe care ea a născut-o (copii) în principal, mai ales în primii ani ai vieților progeniturilor.

[7]  https://www.youtube.com/watch?v=FULD8EFwmnw

[8] https://www.youtube.com/watch?v=lHV96psxnoA

[9] Într-un clip foarte recent, ni se indică că acum câțiva ani, s-a descoperit că în tablou era pictată o draperie verde, deci partea din spate nu era complet întunecată. Însă, spre deosebire de alte tablouri de ale lui Vermeer, draperia verde întunecat se afla în spatele fetei, nu în fața sau în lateralul ei. (https://www.youtube.com/watch?v=FxKZeR2v6Q4&t=70s) Poate că acest verde (chiar și întunecat) ne trimite la viață mai întunecată, nu atât de strălucitoare precum figura fetei… În clip: “Când mă uit la tablourile lul Vermeer, ador picturile lui, simt un sentiment de calm cu siguranță urmat de un sentiment de respingere/repulsie chiar”.

[10] Floyd ne indică detalii interesante despre acest amănunt de pictură, “detalii difuze” sau “opaque glazes” în combinație cu “transparent glazes” în tabloul “View of Delft” (https://www.youtube.com/watch?v=pUaHiKoYWEA). De altminteri, așa cum au menționat mai alți critici de artă, această tehnică de “detalii difuze” este unul dintre cele mai importante elemente ale tablourilor lui Vermeer. În plus, sunt mai multe straturi/pete de vopsea: peste primul strat de vopsele care acoperă întreaga panză alba la început, Vermeer a pus nenumărate pete de alte vopsele peste care a pus alte pete mai mici de nunațe diferite… De la distanta, însă, nu se văd aceste pete mici/minuscule, dar tabloul ca întreg arată incredibil de real. Alți specialiști au presupus că Vermeer a folosit “camera obscură” pentru a surprinde aceste detalii, dar nimeni nu are informații certe despre acest lucru. “Ceramic glaze opacity refers to the degree to which a glaze is non-transparent. Non-colored glazes can be either transparent, opaque or somewhere in between. Transparent glazes are glossy (matt glazes, by definition, are never completely transparent but they can be partly translucent to reveal underglaze decoration, for example). Opaque glazes are normally just transparent glazes with additions of light-reflecting opacifer particles (like tin oxide or zircon) that do not melt and dissolve into the glaze with the rest of the oxides.” (https://digitalfire.com/glossary/opacity) Floyd menționează că barca din stângă (se vede mai mult de jumătate din barcă în tablou) ar fi o barcă-taxi. Or, în acea perioadă, orarul bărcilor-taxi era foarte bine organizat și respectat în Delft, ân Olanda. Mie mi se pare acest detaliu foarte important în legătură cu interpretarea pe care o dau eu picturilor lui Vermeer: multe lucruri (economia, educația, justiția, orașul Delft) în Olanda erau bine contruite și consolidate și, tocmai această siguranță, garanta o “viață liniștită și sigura” atât lui Vermeer cât și multor alți olandezi. Persoana care explică aceste detalii menționează că aceste elemente reflectă situația bine organizată a orașului și nivelul ridicat al economiei Olandei din acea perioadă. Din punctul meu de vedere, însă, în același timp, umbra clădirilor din apă ne indică că furtuna va reveni cândva în oraș. Chiar și clădirile (pictate în opaque și transparent glazes în mai multe niveluri!) sunt destul de întunecate în opoziție cu noua biserică și câteva clădiri din depărtare situate chiar în stânga turnului bisericii dar plasate puțin dreapta față de mijlocul tabloului). În fața acestor construcții este un pod! Exagerat vorbind, am putea spune ca podul redă legătura pierdută dintre partea divină (aflată în lumina ca și turnul bisericii noi construite!) și partea pământească (întunecată). Imaginea clădirilor reflectate în apă este foarte întunecată și ne indica “înnegurarea” care va apăre pentru clădirile cele vechi, în viitor. În apă, nu se vede reflecția noii biserici și nici a clădirilor aflate lângă biserica plasate în planul cel mai îndepărtat în tablou. Dincolo de aceste clădiri sunt doar niste nori albi, nu însă cerul albastru care apare deasupra celorlalte clădiri și în spatele clădirilor din stângă clădirilor plasate în stangă bisericii. În spatele clădirilor plasate în dreapta bisericii se afla numai nori albi, foarte difuzi. (Tablourile lui Picasso, arta abstractă în general (ca și muzica abstractă) sunt creații ale unor pictori-adolescenți întârziați, sunt simple caricaturi complexe în comparație cu incredible tablouri ale lui Vermeer. (https://hotnews.ro/pigcasso-faimosul-porc-care-a-vndut-tablouri-de-un-milion-de-dolari-a-murit-13307)

[11] Să ne amintim, datorită căsătoriei, Vermeer a trebuit sa se mute de la protestantism (religia dominantă în Olanda) la catolicism…

[12] Nu avea cum, in tablou, sa fie un barbat sau baiat care toarna laptele in cana de vreme ce laptele este produs de femela, nu de mascul…

[13] Aceste draperii (ca si alte detalii din tablourile lui Vermeer) imi aduc aminte de detalii din multe scene ale celor doua filme principale ale lui Wang Kar-wai: “In the mood for love” si “2024”.