Vrăjitorul Nemanja Radulović sau Focul din strune

Există seri de concert pe care nu le uiți niciodată. Așa a fost deschiderea Festivalului Enescu 2025. Sala Palatului era plină, iar atmosfera avea ceva din vibrația aceea pe care o simți înainte să se întâmple un miracol. A intrat Nemanja Radulović și, dintr-o dată, toată așteptarea a prins contur.

Radulović nu cântă pur și simplu. El se aruncă în muzică, o trăiește până la capăt, și asta se simte în fiecare gest, în fiecare respirație. Concertul pentru vioară și orchestră în re minor de Aram Haciaturian a început ca o explozie de energie. Arcușul lovea corzile ca și cum ar fi vrut să smulgă din ele toate sunetele lumii. Orchestra condusă de Cristian Măcelaru îl urma perfect, iar împreună au construit un val sonor care te lovea direct, fără să te întrebe nimic.

• 

Apoi, brusc, totul s-a schimbat. În partea lentă, sala întreagă a intrat într-o altă dimensiune. Radulović a lăsat vioara să devină o voce – caldă, fragilă, umană. Era o liniște totală, ca și cum nimeni nu mai respira. A fost unul dintre acele momente rare în care simți că timpul se oprește și că toată lumea e suspendată în același gând, în același sunet.

Finalul a fost o izbucnire de libertate și bucurie. Radulović părea să zboare pe scenă, iar vioara lui, când jucăușă, când furioasă, ne-a purtat printr-o avalanșă de emoții. Publicul a izbucnit în aplauze, iar reacția lui Radulović a fost aceea a unui artist care dă totul și primește totul înapoi.

A fost un început de festival cum rar întâlnești: intens, viu, neașteptat. Nemanja Radulović a făcut din muzica lui Haciaturian mai mult decât un concert. A făcut din ea o experiență.