Bigama

Roman de Felicia Mihali

Într-una din povestirile ei intitulate Anul Nou, Edith Warton spune istoria unei femei care decide să își înșele soțul muribund doar pentru a-i asigura confortul ultimelor zile. Soția acceptă relația cu un alt bărbat numai și numai pentru banii pe care această relație i-i procură ca să îi poată cumpăra bolnavului medicamente, dar și haine de lux, în așa fel încât el să nu-și dea seama de sărăcia lucie în care trăiau.

Aici începe trădarea, îmi ziceam, când anumiți soți nu merită sacrificiul. De unde concluzia mea că Aron aparținea acestei categorii.

Povestirea scriitoarei americane mă consola puțin, căci literatura este mereu la îndemână ca să ne arate calea de urmat sau măcar să ne consoleze de propria noastră ticăloșie.

Din nefericire, orice femeie care își înșală bărbatul trăiește cu regretul că nu a găsit pe cineva care să merite fidelitatea.

Eram măritată cu Aron de șapte ani și încă îl iubeam. Relația noastră era lipsită de pasiune carnală, dar beneficia din plin de respect și admirație reciprocă. Eu îl iubeam pentru că era frumos, inteligent, bun orator, cultivat și modest. El mă admira pentru că găteam bine și eram econoamă de felul meu. Pe lângă asta, îi dădeam libertatea să facă ce îi place: să hălăduiască singur prin toată țara, să bântuie prin piețe și prin librării, să își prelungească vizitele la mama lui. Eram prea ocupată ca să îl însoțesc pe coclauri, și în plus nu îmi plăcea să îmi petrec puținul timp liber prin mănăstirile pe unde călugării îl primeau cu brațele deschise, imaginându-și că au dat peste un creștin fervent. În realitate, membrii familiei lui erau baptiști puri și duri, ceea ce în ochii bisericii ortodoxe e un păcat capital. Aron se dovedea însă foarte abil în a-și ascunde botezul și preceptele protestante și se ruga cu nerușinare la Dumnezeul ortodox alături de sutanele negre. În ce mă privește, eu preferam să îmi petrec sâmbăta, singura zi liberă a săptămânii, citind și odihnindu-mi picioarele epuizate de meseria mea de ziarist.

Viața noastră simplă și destinată fericirii eterne s-a năruit complet în clipa când am imigrat în Canada.

Aron mi-a acceptat decizia fără pic de entuziasm. El nu știa nicio limbă străină și nici nu poseda vreo abilitate tehnică, în ciuda diplomei lui de inginer. În plus, nu-l încerca nicio ambiție palpabilă, din acelea care îi determină pe oameni să-și părăsească țara de baștină ca să întreprindă ceva ieșit din comun. Aron nu avea astfel de pofte, căci viața lui era perfectă. Eu eram cea care voia mai mult, mereu mai mult, iar patria mumă nu îmi mai hrănea speranțele. Nu îmi mai iubeam poporul, fiindcă mă îndoiam de viitorul lui. Voiam să devin altceva, fără a ști neapărat ce.

Am sosit la Montréal într-o zi vântoasă de martie. În România, ghioceii erau deja în vânzare pe străzi, în timp ce în Canada ne-am trezit în plină iarmă, și grea pe deasupra. Nu avusesem niciodată parte de atâta zăpadă și de un așa frig de crăpau pietrele. La București lumea ieșea deja în mânecă scurtă, în vreme ce pe strada Mountain Sight, trecătorii înfofoliți în canadiene îmblănite avansau cu mare greutate pe trotuarele alunecoase.

Primul lucru care te izbește ca imigrant este revelația bruscă a faptului că ceea ce tocmai ai schimbat nu e numai cartierul în care locuiești, ci viața întreagă, începând cu rutina de zi cu zi: zgomotul ascensorului, câinele vecinului, gustul pâinii, locul unde se depun tomberoanele de gunoi, magazinele de unde cumperi mâncarea, vagoanele metroului. Înainte de te dezbrăca să intri la duș, păstrezi încă obiceiul să verifici dacă este apă caldă. Unui imigrant îi este mereu teamă de lifturi care nu funcționează, de autobuze care sosesc cu întârziere, de secretare care îți programează întâlnirile la calendele grecești, de vânzători care te înșală la cântar și la rest. Toată lumea crede că imigrația te ajută să te debarasezi de toate viciile și amintirile urâte, mai ales noaptea, când memoria este nemiloasă. Constatarea cea mai tragică însă este că ceea ce regretăm nu este familia, prietenii, străzile, ci amintirea familiei, a prietenilor, a străzilor.

După aterizarea pe aeroportul Dorval ne-am instalat într-un cartier de imigranți în vestul Montréalului, aproape de stația de metrou Namur. Vecinii noștri erau în general indieni, căci fiecare cartier căpăta un anume specific, devenind majoritar indian, chinez sau arab. De îndată ce câteva familii etnice se instalau undeva, îi atrăgeau pe compatrioții lor ca un magnet. Locatarii își aduceau prietenii de la aeroport ca să îi cazeze în apartamente rezervate dinainte sub nume false. În fața valizelor uzate depuse la intrare, proprietarii nu aveau decât să îi accepte, știind dinainte mirosurile de prăjeală ce vor împuți holurile. În sânul comunităților migrante există o ierarhie secretă, cunoscută însă de proprietarii locuințelor care stăteau să se prăbușească și unde chiriașii trăiau ca șobolanii, unii peste alții. Proprietarii considerau că marele avantaj de a avea locatari indieni era că își plăteau cu religiozitate chiria fără să se plângă de gândaci, de șoareci, de robinete care picură, de ferestre care nu se închid etanș. Aceste locuințe reprezentau de fapt un veritabil haut de gamme în comparație cu ce lăsaseră în urma lor la celălalt capăt al lumii.

Apartamentul nostru îmi plăcea foarte mult. Noi eram singurii albi din bloc și aproape de pe toată strada. Primul nostru contact cu Canada a fost administratorul român pe care îl cunoscusem prin intermediul unei colege de la ziar. El era cel care venise de altfel să ne aștepte la aeroport și să ne instaleze într-un mic apartament la ultimul etaj. Cu ocazia asta a profitat să ne bage pe gât niște vechituri de mobile pe care le colecta la întâi iulie, zi de mutare generală în Quebec, relicve pe care le-am aruncat pe urmă la gunoi, rând pe rând, ca să ne cumpărăm apoi tot mobilă second hand, dar măcar pe gustul nostru. În fața balconului se înălța un imens arțar de care eram foarte mândră, fiindcă în cartierul de blocuri din beton în care locuisem la București tot ce puteai vedea de la fereastră erau rufele vecinilor puse la uscat.

La puțină vreme după semnarea contractului de închiriere, mi-am dat seama de fragilitatea acestui sistem, plecând de la cea a pereților prin care se auzea până și cel mai mic zgomot. Ceea ce le proteja chiriașilor intimitatea era de fapt limba lor maternă, motiv pentru care puteau să strige și să se certe cât îi ținea gura. Cât era ziua de lungă trăiam conectată la ritmul vecinului: bucătăria prelungită a vecinului chinez din dreapta, certurile jamaicanilor din stânga, numeroasele curse la toaletă ale indianului de la etajul inferior. Cuvintele, strigătele, râsetele într-o altă limbă sunt la fel de insesizabile ca zumzăitul unui radio aflat la distanță. Din acest motiv, chiar în caz de crimă, vecinii ezitau să cheme poliția, căci cine știe ce puteau să însemne acele urlete.

Culmea indecenței mi se părea să asculți muzica provenind din apartamentele vecine, și care devenea pentru mine un adevărat act de voaierism. Preferințele muzicale ale cuiva sunt la fel de intime ca sexul. Ritmurile drăcești ale tambururilor indiene și vocile lascive ale cântărețelor libaneze nu mă transportau deloc într-un ținut exotic, ci într-o proximitate indecentă, secretă. Prin intermediul cântecelor, oamenii nu își dezvăluiau identitatea, ci un sumum de lucruri bizare care te agresau în ciuda intenției lor de a le ține ascunse. Muzica trăda o diferență de netrecut, o antipatie latentă ținută sub cheie, conflicte care se reglau la comisariatele de poliție.

În acest cartier etnic am înțeles pentru prima oară cât de rasiști sunt imigranții, mai mult chiar decât societatea de origine. Minoritățile dezvoltau adesea un tip de agresivitate care stimula ura majorității, căci ele se aflau într-o permanentă competiție. Fiecare proclama sus și tare că suferințele si umilințele sale erau mai crude ca ale celorlalți. Cu toții voiau să dea afară din țară șleahta de vecini etnici ca să-i facă loc propriei nații. Și cu cât se urau mai tare, cu atât imigranții deveneau mai intoleranți. De-a lungul istoriei există o regulă care se adeverește încă din Roma antică: odată instalați într-o țară nouă, străinii deveneau cei mai înverșunați apărători ai ei contra celor care voiau să se instaleze, uneori chiar a propriilor compatrioți. Prin extensie, ceea ce imigranții urau mai mult erau noii veniți.

În lumina acestor revelații, descendenții lui Jacques Cartier și Samuel de Chaplain mi se păreau niște oameni de treabă, impresionați de dramele celor săraci și gata să îmbrățișeze orice cauză umanitară. Când era vorba de dat bani, cu toții preferau dezastrele naturale. Canadienii aveau oroare să se înșele asupra susținerii cauzelor umanitare, ori războaiele erau cel mai greu de înțeles. Din acest motiv, canadianul de rând era împotriva oricărui conflict armat în general. În schimb, ajuta cu mare generozitate victimele inundațiilor, ale tsunamiilor, ale incendiilor, ale cutremurelor.

Ca cetățean al acestei țări, trebuia să învăț să fiu fericită fără a fi nevoită să lupt pentru o cauză nobilă. Dat fiind că nu credeam în Dumnezeu, nu simțisem niciodată pe umeri greutatea unei poveri simbolice, celeste. Tot ce mă apăsa era propria mea carieră. Iar când urmărești ceva atât de nesemnificativ, ajungi să te plictisești repede de atâta micime. Marile cauze te strivesc. A ta, te dezamăgește.

În ciuda forfotei acestui cartier, mi-am format destul de repede o rutină dedicată cărților și cursurilor de francizare, în așteptarea masterului în literatură ce urma să înceapă toamna. Venisem în Canada ca să devin scriitoare, iar grijile legate de o meserie sau de bani erau departe de mine. Ceea ce știam cu certitudine era că nu voiam să pierd timpul cu ceva atât de banal precum o slujbă de la 8 la 4. Din fericire, țara asta îmi dădea un pic de răgaz, îmi permitea să încetinesc cursa încrâncenată a existenței ca să-mi câștig pâinea. Vecinele mele indiene și pakistaneze erau cel mai bun exemplu. Cât era ziua de lungă își beau ceaiul pe balcon sau discutau în fața ușii de la intrare.

Pe de altă parte, cursurile de francizare care îmi fuseseră acordate de Ministerul Imigrației la una dintre facultățile francofone din Montréal erau o adevărată școală de integrare în societate, dar pe ușa din dos. În loc de franceză, imigranții învățau aici mecanismele unui aparat birocratic mai ipocrit decât cel pe care îl trăisem în comunism. Între conjugarea verbelor être și avoir, a înjurăturilor cu termeni religioși, noii veniți învățau cum să înșele sistemul, să obțină cât mai mult făcând cât mai puțin. Aron jubila pentru prima oară de la sosirea noastră. Mai ales, începea să nu se mai teamă că vom muri de foame în Canada.

Felicia Mihali este scriitoare, traducătoare, editoare. Trăiește în prezent în Canada, unde s-a stabilit în anul 2000. După trei cărți scrise în limba română, dintre care Țara brânzei, Felicia a publicat nouă romane în franceză și trei în engleză la edituri de prestigiu. În prezent, scrie și traduce în trei limbi, și conduce editura Hashtag din Montreal.

foto: arhiva personală a autoarei

Cartea se poate comanda aici.