Cărămizi

           Oraşul se trezise cu oamenii aceia peste noapte, aşa cum te trezeşti după ploi cu roiuri de ţânţari. Se aciuaseră într-un cartier mărginaş căuia îi dăduseră numele Cărămizi, de la chirpicii soioşi cu care îşi construiseră prima dată cocioabele.Transmisă din gură în gură, povestea lor devenise un fapt echivoc ale cărui rădăcini se pierduseră în negura vremurilor. Unii spuneau că străbunii lor fuseseră aduşi de mult ca robi de boierul Cantacuzino, când acesta luase în proprietate, pe timpul domnitorului Vasile Lupu, jumătate din comuna Paşca. Alţii povesteau că abia la începutul secolului al nouăsprezecelea, vistiernicul Rosetti-Roznovanu i-ar fi cumpărat, i-ai fi adus în Paşca şi i-ar fi scos din robie, ca semn de mulţumire pentru că una din ţigănicile cărămidarilor îl lecuise de o boală fără de leac. Mai era o categorie care era de părere că ţiganii, urmaşi ai celor ce fuseseră eliberaţi după 1855 de domnitorul Grigore Alexandru Ghica, veniseră singuri în comuna Paşca. Cică pe vremea străbunilor lor, domnitorul fusese mişcat de o poveste de dragoste dintre un ţigan rob şi o fată liberă. Pentru că robul nu o putuse lua de nevastă pe româncă, se sinucisese. Oricare variantă ar fi fost cea adevărată, oamenii din Paşca, domoli şi cu credinţă în Dumnezeu, îi lăsară în voia lor pe veneticii sloboziţi, consimţind astfel la traiul laolaltă. Cărămidarii, bucuroşi că deveniseră stăpâni pe propriile lor vieţi, se înmulţiră pe aceste locuri, iar locurile luară culoarea lor.

           Venirea comunismului dădu imbold procesului de emanciparea a romilor. Însă, dacă în România unii ţigani trăseseră foloase de pe urma omogenizării populaţiei, cărămidarii, ca şi alţi confraţi de-ai lor, greu putură ţine pasul cu mersul lucrurilor. Statul le dădu şi lor locuri de muncă şi locuinţe la bloc, însă clocotul sângelui lor de nomazi răzbătea printre regulile vieţii sedentare şi greu putea fi potolit. Puradeii umblau vara goi, doar cu o cârpă răpănoasă pe din faţă ca să le acopere cât de cât ruşinile, cu burţile goale, mozoliţi şi cu părul scărmănat. Urlau cât era ziua de mare şi pirandele răcneau odată cu ei. Uneori, de parcă din ceruri le cădeau pui fripţi şi cozonaci, se lăsa cu veselie mare, cu dansuri şi cu cântece de petrecere. Dansau pirandele, învârtindu-şi fustele şi pletele în vânt, iar puradeii – hop şi ei printre ele, cu câte o bucată de mămăligă în mână, de care se aninau câinii şi mâţele. În toiul acestor chermeze, numai ce vedeai apărând de prin apartamente câte un porcuşor scăpat ori vreun ţigănuş ţinând de o sforicică un mieluşel. Aşa înţelegeau cărămidarii viaţa la bloc – trăiau cu animalele în casă ca în şatră şi greu îi putea dezbăra ceva de deprinderile lor. De obicei, după petrecerile acestea exaltate şi colcăitoare, se lăsa cu scandaluri. Atunci să te ţii, nenică: răcnete şi bocete, văicăreli şi blesteme, scrâşnete, păruieli şi drăcuieli de parcă Talpa Iadului se băga între ei şi îi învrăjbea. De aceea, din cauza harababurii ce domnea în această mahala, majoritatea păşcenilor ocoleau locurile. Alteori, prinşi de flama dragostei, o ziceau cărămidarii de inimă albastră, de te topeai pe picioare – se lăsau cântecele lor peste Paşca ca nişte afuriseli: Eu te-am iubit, Paraschivo…

          Printre ţigani, se oploşise ca un câine vagabond o bătrână româncă. De unde venise şi ea uitase. Toţi îi spuneau Varvara. Primise de la stat o garsonieră în pavilioanele cu ţigani şi acolo rămăsese. Trăia în bună vecinătate cu ei şi le învăţa copiii care nu puteau merge la şcoală să citească şi să socotească – unii nici papuci nu aveau, nici o haină mai acătarii, darămite caiete şi ghiozdane. Cărămidarii nu se stânjeneau de prezenţa ei şi o socoteau de-a lor.

          Printre bărbaţii din Cărămizi, unul le era orăşenilor foarte cunoscut. Aşa cum toată lumea o ştia pe Justiţia,tot aşa îl ştia şi pe Vasile, bărbatu-su şi tatăl lui Rămurel şi al Clementinei. Tânăr, Vasile fusese un bărbat înalt, frumos, cu ochii de tăciune, cu o mustaţă neagră ca pana corbului peste gura plină de dinţi, dintre care unul strălucea ca aurul în lumina soarelui. Dintele acesta din faţă chiar era din aur şi îl deosebea pe Vasile Crivăţ de ceilalţi tuciurii. Purta o palărie cu o pană de păun pe dreapta, cămăşi care ar fi trebui să fie albe şi nişte blugi jegoşi. Dar oricât de mânjit ar fi umblat, tot se găseau ochi de româncă ori de ţigancă care să-l soarbă din priviri! Fir-ai a dracu’ să fii, ţigane!, îl blagoslovea Justiţia. Băă, fandositule, la soare te poţi uita, da’ la gura ta de aur, ba. Mânca-ţi-aş-o numa’ eu să ţi-o mănânc, cilibiule!

            Nevasta lui Vasile era prima la care păşcencile aflate în necaz alergau să caute ajutor. Justiţia pe toate le oblojea. Cunoştea toate plantele tămăduitoare şi le recomanda împotriva aleanului şi amărăciunii, dar şi pentru durerile de cap sau de stomac – de la sunătoare, tei, muşeţel, la ghimbir şi usturoi. Cu mandragora făcea de dragoste fetelor bătrâne. Veronica îi povestise odată Lianei că auzise ea că profesoara ei de franceză, femeie singură-cuc, de peste treizeci de ani, slabă, înaltă şi gălbejită, dar cochetă şi citită, disperată că nu-şi găseşte ursitul, se dusese la Justiţia să-i ghicească în cărţi. După ce Justiţia o primi cu săru-mânuşiţa cuconiţă, mânca-te-ar mama, că frumoasă mai eşti, ptiu să nu te deochi!, de o dădu pe biata profesoară gata cu atâtea linguşeli, o aşeză la masa ciuntă, cu picioarele crăcănate şi descumpănite, de se clătina la orice mişcare, pe un scaun ştirb, scoase cărţile, şi amestecându-le începu a boscorodi: Douăzeci şi patru de cărți în douăzeci şi patru de părți /

            Să vă împărțiți și să-mi ghiciți / Despre dama de tobă, Anda, … Când ţiganca îi spuse că peste două puncte, la fapt de seară avea să-i pice în aşternut un rege de cupă, un bărbat şaten cu ochi căprui, care se gândeşte la matale, domniţa, pupa-ţi-ar Justiţia mânuşita darnică, profesoara nu mai stătu pe gânduri şi beată de fericire îşi uşură portofelul. Şi dacă drăguţu’ matale nu apare peste două puncte, să vii la mine să desfacem cununia, că sigur vreo ciudoasă ţi-o fi legat-o, că deşteaptă şi chipeşă mai eşti, ptiu, să nu te deochi!, conchise Justiţia. Cum drăguţul nu se grăbi să se arate nici peste două, nici peste nouă puncte, profesoara se gândi că nu mai avea chef de pierdut vremea şi purcese la desfacerea cununiei cu ajutoru Justiţiei, care-şi frecă palmele de fericire că avea să câştige un ban cinstit. Să-mi aduci, mamă, apă neîncepută, busuioc, aghiazmă de la Izvorul Tămăduirii şi de la Boboteze ca să le descântăm şi cununia matale legată s-o dezlegăm!, o povăţui Justiţia pe profesoară. Or fi fost bune vrăjile ţigăncii ori soarta aşa potrivi treburile, că după un an profesoara nu numai că era măritată, dar era şi borţoasă. Pentru fericire însă trebui să mai agonisească câţiva firfirici. Justiţia îi stătea la dispoziţie ca un argat credincios, o primea cu braţele deschise, gata să o scape de necazuri şi de parale.

          Cărămidarii erau şi ei oameni între oameni, buni unii, alţii deh… sa-i mănânce câinii. Poveştile despre ei treceau din gură în gură pe şoptiţe sau rânzându-se ca la şezătoare. Căci ce era târguşorul moldav cuibărit între dealuri decât o mare şezătoare, unde se chicotea şi se depănau braşoave, nemaibăgându-se în seama ce e justeţe şi ce e născoceală?