Ce paradox!

Să atingi fericirea 

în cea mai cruntă deznădejde

și să recunoști iubire 

într-o amară cupă de-amăgire,

ce paradox!

Să fii firav precum o floare 

dar să învingi ușor ninsoare,

să porți pe umerii-amândoi 

greutăți și vechi, și noi,

fără să-ți pară-atât de grele

sau să suspini uitându-te la ele,

ce paradox!

Să poți să îți sporești iubirea 

cu cât în tine crește dezamăgirea

și să te simți cu-atât mai liber, 

cu cât încătușat tu ești până și-n cuget,

să cunoști credința în locul unde

e de păcat îngreunat copilu-n pântec

și să dai apa vieții însetatului de vrajbă 

și pâine sfântă flămândului de moarte,

ce frumos paradox!