Chiajna din Casa Mușatinilor de Simona Antonescu

"Pe drumul Bogdanului ce duce la Suceava, Marula își mâna caravana încărcată cu scorțișoară, ghimbir, țesături fine de Damasc, oglinzi venețiene și postavuri de Flandra și Toscana."

Cel mai recent roman al Simonei Antonescu, distins cu numeroase premii într-un timp scurt de la debut va poposi alături de autoare la cea de-a doua întâlnire cu cititorii la Bruxelles, Prof. Mirela Niță-Sandu organizând deja o primă întâlnire în cadrul Festivalului EuropaNova în cele dintâi clipe ale cărții răspândite în lume.

Ființarea din prisma anilor

Anul Domnului 7040 al vărsatului negru până la anul 7076 al capugiului ar fi o simplă calculare a anilor scurși de la Facerea Lumii după calculele Evului Mediu dacă însemnătatea anului nu ar fi dată de vreun eveniment deosebit întâmplat în perioada respectivă și întărit de confirmarea cititorilor în stele. În anii pe care îi poartă pe umăr sau pe cărarea cărora se duce, omul privește o hartă a limitărilor sale, se împuternicește pentru a înfrunta vremurile ce-i sunt date și pornește la luptă cu propriile obstacole, sentimente și dubii cărora el este supus.

Chiajna se supune unor vremuri înțelegându-și metamorfoza sau cel puțin aceasta ne învrednicește autoarea a gândi despre femeia ce a domnit alături de Mircea Ciobanul, a condus domnia fiului său Petru și a fost ucenică de domnie în timpul tatălui său Petru Rareș. Numărul și litera alcătuiesc istoria, o organizează și o tălmăcesc spre identificarea stării de fapt, a vieții în contextul definit în roman de intrigi și revolte, de mobilitatea și tehnologizarea unui secol XVI în care migrația ocupă un loc observabil, astfel oferind spre analiză multiculturalitatea pe pământurile românești ale acelor vremuri. Semnele pe care timpul le are pentru oameni sunt decodificate și trăite la nivel individual și universal.

Povestea ca formă de para-istorie

Frescele, precum cea a Voronețului, sau tapiseriile din castelele și catedralele europene povestesc vizual faptele în înșiruirea comprehensibilă și celor neștiutori de carte. Ignoranța zilelor noastre rezidă în incapacitatea de a decodifica un alt timp în afara celui contemporan, astfel că autoarea purcede la o reînviere a romanului istoric prin tehnici narative în stil cinematografic făcând uzanță de garderoba lingvistică a graiurilor pământene și a influențelor slavone sau otomane asupra limbii vorbite a sec. al XVI-lea.

Nu numai din punct de vedere geografic romanul trasează harta unei uniri la nivel lingvistic, proiectată prin teritoriile de stăpânire, trecutul istoric abordat, ci la nivel identitar al cutumelor și influențelor suntem atrași în bejenia domnească, leitmotiv ce generează cunoașterea celuilalt, trecerea granițelor de înțelegere adesea antinomice, de la opoziția caselor Craioveștilor și Drăculeștilor la opoziția Europa creștină – Imperiul Otoman.

De la istorie personală la istorie universală este parcurs întregul roman. Prin mintea și ființa fragedă a Chiajnei se întrupează strămoșii ei, gesturile doicilor, diplomația mamei vitrege Elena Brancovici, licărul cuceririi timpului și spațiului sădit de Marula, curiozitatea științifică alimentată de Lăcustă sau îndrăzneala argumentației exercitată prin interacțiunile cu cronicarul Dosoftei. Chiajna din Casa Mușatinilor este personajul central al unei povești cu domnitori pământeni între conducători europeni. Poveștile Marulei circulă dinspre Occident spre Orient și invers, strategiile conducătorilor se activează în funcție de alianțe și concesii, iar viețile vlăstarilor domnești se desfășoară în funcție de protecții și urzeli iscusite. Para-istoria romanului este alcătuită din ansamblul de situații descrise verosimil, din naturalețea cadrelor surprinse în jurul vieții și morții, al iubirii și al neîmplinirii, din trăirea vieții ca misiune, a încălecării provocărilor cu rezoluții.

Ansamblul de elemente culturale, diverse și specifice din construcția romanului se împarte în următoarele categorii de elemente: geografice, diplomatice, antropologice, lingvistice, arhitectonice. Sunt provocate anumite adevăruri istorice devenite stereotipii, căzute în desuetudine prin acel “oubli” care a favorizat neintereaul spre datele istorice. Lecţia de “coding and decoding” literar ne este predată de Simona Antonescu printr-o dezambiguizare antropologică a figurilor istorice princiare : Doamna Chiajna, Domnitorul Mircea Ciobanul, Petru Rareș, Elena, Ștefăniță și Iliaș, Ruxandra, Dobra, Marina, Mircea, Radu, dar și a Roxelanei, a lui Suleiman sau a personajelor suport Marula, Anghel, Lăcustă, pârcălabul Ciceului, bărbierul Grigore, suita de druște, suita de feciori de boieri, Maria Craiovescu cu fiica și nepoata, etc. Sfârșitul este luminat indirect prin existența vlăstarului Cantacuzinilor, acel Mihail destinat unui tron unificat, o contrapondere a exilului asumat de Chiajna după cei șaisprezece ani de domnie.

Cu izul oriental al celor 1001 de nopți sugerat de zvonurile cu privire la sorgintea însoțitoarelor Marulei, dar și prin șalvarii lor, iminența genului literar este camuflată și în scrisorile dintre Roxelana și Suleiman, la limita imperiilor, între casa păcii și a războiului. Travestiul literar este sporit și de seria de scrisori diplomatice alcătuite în ordinea cronologiei de către doamna Elena, mai apoi de mai iscusita Chiajna, înspre imperiul apusean condus de papalitate și de principii europeni apărători ai granițelor culturale. În ajutorul izvoarelor istorice atestate, romanul istoric ficțional completează tapiseria întâmplărilor făcându-le din nou omenești, accesibile cititorului de azi, tânăr sau adult, prin transferul de cunoștințe istorice, cel de față culegând admirația în genul romanelor sadoveniene, dar și uimirea prin comparația cu operele contemporanei Tracy Chevalier.

Caravana Marulei – cal troian în cetățile românești sau în cetatea literaturii române?

“Principele” lui Machiavelli pătrunde în Cetatea Sucevei prin intermediul caravanei Marulei, a acestei ființe pe jumătate negustor, pe jumătate ambasador al lumii noi spre cea de aproape, locală și simplă. Poșta purtată de Marula și vocile sale mute vine de orișice dată cu știri faste sau nefaste, dar de o importanță covârșitoare pentru cetăți. Felul de a camufla venirea sa este în stăpânirea adeseori ilogică a Marulei astfel că și dibaciul Anghel este întrecut. Dorul solitar pe care povestea dintre cei doi îl adapă caută întotdeauna prezența celuilalt în indiciile vorbitoare. În asediul dragostei imposibile, Anghel și Marula rămân slujbași fideli ai coroanei pe care o slujesc până la întrebarea dacă istoria este faptul alimentării prin aceste surse ingenue a deznodământului marilor fapte.

De la bucata de zahăr ce trece de la un cocon la altul, de la Chiajna mică la fiica sa Dobra au loc un lung șir de fapte de pază a primejdiei. Poveștile sunt un motor al existenței, ei înșiși Marula și Anghel personaje în povestea lor: o Maria augmentată prin numele grecesc, moștenitoare a caravanei ca ultimă soție a unui negustor din Șcheii Brașovului este reprezentanta unei alte uniri, de breaslă negustorească pe cărările lungi, late sau lăturalnice străbătute deasupra intereselor sale personale. Anghel, reînviat din păcat părăsindu-și inocența copilăriei prin ucidere pentru a trăi moare cu numele de la naștere pentru a-l lua pe cel al tâlharului pentru a se apăra și ajunge la curtea domnitorului Moldovei. Exemple atipice ale omului medieval, ei sunt o poveste în povestea generală.

Suspansul și acțiunea din jurul lor subscriu viața cetăților moldovene, românești sau transilvane în circuitul literar universal al marilor romane de capă și spadă. Pentru că “Marula intră în Cetatea Sucevei” este capitolul ce deschide romanul, o introducere a unui narator omniscient, cititorul este la propriu luat în căruța ce a bătut Europa în lung și-n lat. Îndată însă privirea cade spre particularul luptei dintre Cain și Abel cu roluri interșanjabile între succesorii celor două dinastii nord-dunărene.

De la început scena înmormântării surprinde prin împlinirea cutumelor și prin mama Maria Craiovescu înconjurată de o suită de văduve în plângerea celor trei morți printre care mezinul său. Suntem introduși într-un tipar al relațiilor interumane în care iubirea rămâne un fruct interzis de primatul puterii, fie ea cea maritală sau cea părintească. Curtea văduvelor impresionează prin viziunea decizional-feminină a unei caste rău fortunate - dublul scenei se repetă prin măcelărirea boierilor trădători ba la Suceava, ba la București -, aflate sub sabia lui Damocles în ce privește alianțele făcute prin femei pentru supraviețuirea neamului.